Mii de români mor anual pe drumurile ţării în accidente de circulaţie, cifră care ne situează constant în topul primelor trei state europene în privinţa tragediilor rutiere. Deloc onorantă, cifra este sec explicată în statistici prin diverse cauze: drumuri proaste, aspect de care se plâng, evident, şoferii, iluminatul public deficitar sau absent, lipsa străzilor de mare viteză unde să se poată circula rapid şi fără prea multe restricţii, lipsa de educaţie rutieră a pietonilor ş.a.m.d..
Explicaţiile se înmulţesc direct proporţional cu creşterea numărului de evenimente, fiecare cu particularitatea lui. Mereu se poate naşte o nouă cauză, dar oricât ar fi de numeroase circumstanţele care duc la producerea de tragedii pe şosele, esenţială, regină, rămâne una: felul în care se şofează în România. Suntem ţara unde bolizii de lux şi-au găsit o piaţă de desfacere cum nu au nici statele bogate ale lumii. Nu avem şosele, dar nici educaţia să le gestionăm cum trebuie. Parcul auto a explodat, şoferii s-au înmulţit şi ei direct proporţional, dar nu toţi sunt aleşi să strunească caii putere de sub fiarele mai mult sau mai puţin costisitoare. Rămâne astfel vitală, esenţială, modalitatea în care şoferii sunt calificaţi să fie şoferi. E vorba de competenţă, de seriozitate, de responsabilitate, calităţi care ar trebui să se întâlnească în fiecare pas pe care îl fac cei care au dezvoltat afaceri din instruirea conducătorilor auto. Să înveţi pe cineva să conducă n-o fi, din punct de vedere tehnic, cel mai greu lucru din lume, dar să o faci în aşa fel încât cunoştinţele şi aptitudinile cu care acesta va rămâne după şcoala pe care a plătit bani frumoşi să fie durabile, aceea e arta unui instructor. Vorba unui profesionist vechi în domeniu al Galaţiului: şcoala acum se face pentru bani, nu pentru prevenţie. Iei un elev, îl pui la volan, îi arăţi comenzile esenţiale şi îi dai drumul în trafic. Cu tine în dreapta ca instructor, ajunge să dibuiască cum stă treaba prin noianul de maşini şi ajunge la ziua marelui examen. Dacă a „tocit” cartea, trece de sală şi dacă are destulă stofă, i-ai arătat ce şi cum trebuie să facă în trafic şi nu are ghinionul să dea peste vreun examinator aflat într-o zi proastă, trece şi "traseul". Şi gata, e şofer! Asta e partea plină a paharului. Jumătate goală e atunci când ori elevul, ori instructorul, nu mor de dorul de a lucra serios la partea cu învăţatul. Din grabă, din incompetenţă, din plictiseală sau pur şi simplu ca să iasă ceva bani în plus, relaţia se viciază şi face loc corupţiei.
Se tot vorbeşte de şpaga la Permise, dar prea puţin de cei care formează "liantul" dintre examinat şi examinator. Unde dau şi cât dau ca să iau? Aceasta este întrebarea la care, din păcate, la noi încă se mai găseşte răspuns. Tu, ca elev, faci o şcoală pe banii tăi, nu-ţi baţi capul dacă eşti făcut sau nu să fii şofer, ştii doar că trebuie să ai permis. Iar tu, ca instructor, iei banii pe curs, nu îndrăzneşti să-ţi trimiţi elevul inapt acasă şi, dacă acesta tot insistă, îi pui o pilă. Îl faci fericit că are permis, iar apoi, îi dai drumul pe străzi ca să omoare oameni. Pe acele drumuri proaste, cu infrastructură discutabilă, nesemnalizate poate, sau pe care mai circulă şi alţii „nebuni” cu carnete luate pe şpagă. Elevul tău, acum şofer, nu ştie însă să conducă preventiv şi poate, într-o zi, te va ucide pe tine sau pe cineva din familia ta. Merită?
