Cine nu-şi doreşte ca de sărbători să fie bun, fericit, cu buzunarele pline, masa încărcată şi zâmbetul mai sclipitor decît instalaţia din pomul de Crăciun? Toată lumea, chiar şi infractorii care îi fac concurenţă personajului cu straie roşii şi barbă albă în vizitarea inopinată a caselor oamenilor, dare nu ca aducători de bucurii şi cadouri. De necazuri, da, cât cuprinde, pentru că sezonul în care cică trebuie să fim mai buni, mai optimişti, este plin de surprize care nu au nici chipul bonom al lui Moş Crăciun, nici aromă de cozonaci ori sarmale. Vin sărbătorile, vin, iar infractorul se pregăteşte temeinic să pună ban pe ban din jecmănirea omului de bună credinţă, cel care cu inima deschisă îl primeşte în casă sau îşi face milă. El, hoţul, nu-şi face griji că economisească pentru a petrece sărbătorile, deoarece sunt mute potenţiale victime de la care poate lua, fără voie, înzecit faţă de cât ar produce, într-un an sau mai mult, din muncă cinstită. Depinde cât de abil este în a face „surprize”. Dacă e atlet şi îl ţine condiţia fizică, nu are nicio problemă să escaladeze gemuleţe de la baie şi balcoane mai ceva ca Moş Crăciun şi să năvălească în vreo casă pe care o crede, sau o ştie, în baza informaţiilor strânse cu sârg, că e bine dotată cu valori. Dacă are putere de convingere şi tupeu, nici nu trebuie să se ostenească să atace pe furiş. Merge pe faţă, îşi "vrăjeşte" victima şi o face să creadă că cel din faţa ei e un om trimis de Dumnezeu cu punga de făină, sticla de ulei sau bidonul de detergent. Uite aşa, fără să ştie, victima îi netezeşte calea hoţului care îşi îndeasă tolba pentru Crăciun cu agoniseala altuia. Prinde hoţul, scoate-i ochii, ia-i banii. Vine rândul infractorilor deghizaţi în inocenţi. Cerşetori care deja umplu autobuzele cu lălăiala de sezon care începe invariabil cu „Deschide uşa, creştine”, urmată de o alandala de strofe cântate anapoda de vreun puşti cu muci în barbă şi ochii după mâinile şi buzunarele călătorilor. Dacă pică ceva până la staţia următoare, bine, dacă nu, se schimbă autobuzul şi poate şi norocul. Din urmă vin tare cei care îţi taie calea prin parcări şi trotuare cu o foaie imprimată în mână: femei, bărbaţi, copii, nu contează, toţi sunt grav bolnavi, şi mai grav săraci şi toţi au nevoie de un ban de mâncare. Dacă te oferi să îi dai ceva de-ale gurii, se uita la tine ca la Ucigă-l toaca şi dispare boscorondindu-te de parcă a-i fi vrut să-i stârpeşti jumătate din neam.
Infractorii n-au milă! Răul tău, al victimei, le pică lor ca uns şi nu se sinchisesc că te-au lăsat poate şi fără banii de înmormântare, cum a păţit bătrânica „văduvită” de un sfert de miliard de lei vechi de două hoaţe fără scrupule. Toţi se plâng, toată lumea înjură când hoţii nu sunt găsit. O fi greu, o fi uşor, să prinzi un hoţ, nu pot să-mi dau cu părerea. Cert este că şi prea multă bunătate, specifică nu doar în preajma sărbătorilor, strică firescul lucrurilor. Cel care a pierdut ar trebui să primească, iar cel ce a greşit, să plătească. Ei bine, în practică nu e aşa. Când hoţul ajunge la răcoare, dibuit cine ştie cum, iar păgubitul se mulţumeşte să îşi recupereze prejudiciul sau renunţă la el, iar infractorul, graţie şi unor legi ciudat gândite, îşi recapătă libertatea, nu mai putem vorbi de bunătate. Pentru că, se pare, la noi, nu doar îngăduinţa este perpetuă, ci şi tenacitatea hoţilor lăsaţi, din bunătate, în circuit.
