Un manelist din Oancea a fost împuşcat de un poliţist. Chiotele de satisfacţie ale autoproclamaţilor intelectuali care îşi spun opinia pe site-ul "Vieţii libere" te lasă în dilemă. „Aşa îi trebuia! Sigur nu o să mai asculte muzica la maxim”.
De fapt, ca să fie perfect clar, tânărul de 28 de ani din Oancea nu va mai asculta niciodată muzică. Cele şapte gloanţe cu care a fost împuşcat de omul legii şi-au făcut, într-un final, datoria, transformându-l pe bărbat într-un cadavru. Unul nu prea important, după părerea unei societăţi care se consideră îndreptăţită să urască deopotrivă manelele şi pe fanii lor.
„Nicio pagubă”, este părerea cvasi-unanimă a cititorilor ediţiei on-line a „Vieţii libere”. Să moară, zic ei, toţi nenorociţii şi toate curvele care ascultă Guţă!
Unii dintre cititori împing entuziasmul chiar mai departe: „Dacă aş avea un pistol, şi eu i-aş omorî!”, declamă curajos un anonim care semnează „Vecinul”, amintindu-i de vecinii lui demni de gloanţe în cap, pentru preferinţele muzicale.
Suntem sigur în progres! Capacitatea de a decide cine merită să moară şi cine merită să trăiască a evoluat imens, în timp: au fost decimaţi creştinii – pentru convingeri; au murit sute de mii de indivizi, oameni simpli, artişti, atei care nu cadrau corespunzător cu punctul de vedere al Inchiziţiei; a venit rândul evreilor, al ţiganilor şi al polonezilor – rasele inferioare -, port-drapelul ambiţiilor purificatoare ale ultimilor ani de nazism european; le-a venit inclusiv vremea intelectualilor – subversivi şi derutanţi în plină râvnă comunistă.
Lucrurile nu erau altfel decât acum. Oamenii credeau că este drept să urască, să decidă că El trebuie să moară pentru că e ţigan borât, nu face nimic, doar umple lumea de păduchi şi fură; El trebuie să moară pentru că este homosexual şi din cauza lui avem SIDA; Ea trebuie să moară pentru că are o pisică neagră, deci practică vrăjitoria.
Şi atunci, de ce să nu fim consecvenţi? Să le mulţumim, zic, celor care au gândit cu sute şi sute de ani înaintea noastră planul de a ucide din motive bine întemeiate: credinţe, pasiuni, culoarea pielii, descendenţă, obiceiuri. Să le mulţumim, alături de alţi adepţi ai morţilor juste, lui Nero, lui Torquemada, lui Hitler, lui Stalin, lui Ceauşescu, toţi oameni inovatori, ca şi noi, cei care cerem moartea maneliştilor. Alături de ei, lucrurile capătă coerenţă şi numai un ipocrit s-ar putea dezice de înaintaşii lui.
Cum numai un ipocrit s-ar putea bucura doar de avantajele democraţiei, fără să se simtă dator să înghită şi partea ei înecăcioasă. Nu avem cum să iubim comunismul, piaţa liberă, poleiala de pe biscuiţi, extazul din hipermarket, risipa la care suntem îndemnaţi zilnic de către media, fără să dăm şi ceva la schimb.
Un „ceva” care ar putea însemna toleranţă pentru ţiganul care îşi ia o plasmă din acelaşi hipermarket ca şi noi! Un „ceva” care ar putea aduce a înţelegere faţă de homosexualii care ne-ar putea corupe copii şi ar putea împrăştia (după mintea noastră) SIDA în toate cele patru colţuri ale lumii numai gândindu-se la iubirea faţă de individul de acelaşi sex! Un „ceva” care ne poate pune în situaţia de a o lăsa să trăiască pe proasta cu patru clase, care ascultă manele şi este plină de aur pentru că i-l aduce bărbată’su din Spania, unde, ha!, „…munceşte!”.
Meschinăriile ni le cunoaştem cu toţii, căci da, îi detestăm pe cei care ascultă până şi Bach în miez de noapte; scoatem printre dinţi un scurt şi strepezit „Cioară!” când ţiganii, curaţi sau murdari, ni se înghesuie prin preajmă şi obligatoriu îi numim pe gay (doar lângă cunoscuţi) - „poponari”.
Ipocriţi începem însă să devenim când îl salutăm cu stimă pe şeful care ascultă manele sau încercăm să îl încântăm pe „Cioară”, doar-doar ne-o scăpa şi nouă o bucăţică din caşcavalul lui.
„România este sătulă de mârlani”, spun cititorii de pe net. Dar istoria dovedeşte că intoleranţa nu este o problemă a românilor, ci a întregii umanităţi.
Acum îi urâm pe manelişti, dar să avem răbdare. Unii dintre noi sunt proşti, alţii urâţi, alţi infideli, alţii graşi, alţii au prea mulţi bani. Şi pentru fiecare dintre noi precis există cineva care are toate motivele din lume să decreteze că merităm să murim…
Oare aşa ar trebui să arate lumea în care am vrea să trăim? Nu cred.
