Blândeţea acestui popor nu era egalată decât de simţul umorului, pe care suntem pe cale să-l pierdem. Trăind seară de seară la televizor epopeea politică postdecembristă, ne trezim otrăviţi de fierea care se prelinge în spatele ecranului şi uităm că propria noastră fiere se pietrifică de atâta neputinţă. Şi încercăm cel mai nociv antidot: le căutăm tuturor scuze.
Ar trebui să-l recitim pe Caragiale ca să ne redescoperim hazul de necaz şi să ne limpezim minţile. Măcar după ce am ascultat discursurile de la şcolile de vară-toamnă ale partidelor… Farfuridi se bâlbâie pe toate canalele, Brânzovenescu face furori la ştiri, Caţavencu îşi dă cu părerea în emisiunile de analiză şi Nae, Costică şi Mitică plimbă ursul prin legislativ şi executiv, cu nepăsarea detaşată a celor care se află mereu în treabă fără să facă nimic.
Nouă, plătitorilor de taxe şi impozite nu ne-a mai rămas nici măcar rolul cetăţeanului turmentat. Şi acesta este prea des ocupat de către vreo odraslă de bani gata, care scapă piciorul pe acceleraţie, de câte un demnitar îndrăgostit nu doar de funcţie ci şi de licori alunecoase, de indivizi trecuţi din şcoala generală direct în facultate.
Unii sunt turmentaţi pentru că au luat ceva la bord, din obişnuinţă sau de fason, alţii nu se mai dezmeticesc din beţia bogăţiei sau a puterii. Dar noi stăm gură-cască să-i admirăm sau să comentăm viaţa lor, ca şi cum ea ar putea să o împlinească pe a noastră. Să o înlocuiască.
„Săracul”, auzi câte un necăjit spunând despre generalul Stănculescu, condamnat la închisoare, care-şi ispăşeşte pedeapsa frecventând, de bolnav ce este, cazinourile. „Mititica, ce-i fac ăia”, se căinează mamaiele în piaţă, după ce au ascultat cum e acuzată madam Udrea că a încălcat Constituţia.
„Are şi omul o părere”, îi găsesc meşterii scuze lui Cataramă, care s-a trezit că partidul său ar trebui să facă sluj la alte uşi. „E om credincios, ce aveţi cu dânsul”, comentează comercianţii de la tarabe ideea lui Becali de a candida la preşedinţie.
„Să nu fim antisemiţi”, se indignează nişte tineri neterminaţi, când cineva glumeşte pe seama lui Nati Meir şi a proptelei sale electorale, Adi Minune.
Aerul acesta blând, înţelegător, al necăjiţilor, cei care se luptă cu sărăcia şi lipsurile, cu frica zilei de mâine şi cu nesiguranţa anilor care vin peste copiii lor, al electorilor anonimi, îi învăluie pe circarii din topul bogaţilor României într-un văl dulce amar.
Compătimirea ar putea fi semn de creştinească şi binecuvântată înţelegere, dacă ar veni dintr-o filozofie a îngăduinţei creştine. Dar ea vine deja din credinţa că unii sunt sus pentru că aşa e datul, iar alţii jos pentru că acolo le este locul.
Greşit! Săracii oameni bogaţi care se fac zilnic de râs sub nasul nostru nu sunt coborâţi cu hârzobul din cer, nu binemerită nimic de la noi şi n-au alt merit decât de a fi băgat mai artistic mâna în buzunarele cui trebuie pentru a şi le mobila pe ale lor. Cel puţin, cei amintiţi mai sus. Faptul că, din când în când, mai scapă câte o fărâmă din ce au pentru spectatorii anonimi ai strălucirii lor nu e decât o altă cacealma.
Ca şi grila de salarizare a bugetarilor, în care secretarele depăşesc în top profesorii şi medicii. O hotărâre, la urma urmei, normală, din moment ce secretarele fac jocurile în această ţară. Şi care bogat, cu funcţie sau fără, nu are secret(ara/arul) lui?
Trăim telenovelistic şi simţim fabulos. Prin reprezentanţii noştri şi doar până la alegerile prezidenţiale. După aceea, mai vedem noi cum stăm cu legile, criza, salariile, nivelul de trai şi îngăduinţa creştină generalizată.
