Croaziere pe Dunăre sau măcar vaporaşe care să te poarte, pe valuri, uşor, până la Brăila ori Tulcea… Un centru vechi, restaurat, unde să inspiri aroma teilor în floare, în timp ce sorbi, tacticos, o cafea turcească, făcută la nisip, şi să admiri comori ale arhitecturii secolului al XIX-lea. Şi, seara, să-ţi răsfeţi sufletul c-un pahar de vin, şi-un arcuş alunecând pe strune de vioară, în răcoarea unei hrube ale cărei ziduri şoptesc poveşti neştiute. Iar când îţi vin prietenii în vizită să-i uimeşti arătându-le Castrul roman, Poarta turcească, Palatul Gheorghiu, nu doar băgând „talpă” pe Faleza Dunării, printre câini.
Nu vreau să răsucesc nimănui cuţitul în rană. Şi nici să fac o listă cu ceea ce n-avem, deşi ne dorim de prea mulţi ani. Că vorba-ceea, noi n-avem apă caldă şi căldură, n-avem locuri de muncă, n-avem investiţii şi nici investitori, n-avem şosele care să ne lege de restul lumii, n-avem spitale să ne vindecăm bolile, şi mie-mi arde de croaziere pe Dunăre! Mofturi şi fiţe!
E drept, n-avem nimic din toate astea şi nici multe altele, da’ parcă-mi pare rău să văd că ne batem singuri joc şi de ce-avem. Şi-avem! O Dunăre albastră pe care soarele pune bănuţi de aur şi pe care n-o traversează decât bacurile, da’ şi pentru alea trebuie să stai, răbdător, la coadă. Avem un monument istoric de importanţă naţională - castrul roman de la Barboşi - care putea fi şi pe lista patrimoniului UNESCO şi zace amăgit că va fi pus în valoare cu fonduri europene. Avem un cavou roman îngropat sub o placă de beton, peste care-s maşini parcate şi câteva pubele de gunoi. Avem, încă, nişte bijuterii arhitecturale ale vremurilor de altădată, ajunse în ruină, ce ameninţă, zilnic, să ne cadă în cap! Poate măcar aşa ne-om trezi la realitate.
De la ce m-am luat? Poate de la dezvăluirea făcută de consilierul Marius Mitrof: hruba descoperită în centrul oraşului, la câţiva paşi de Primărie, care l-a uimit şi pe dânsul, om de cultură, care-a văzut destule până acum! O hrubă cu care proprietarul poate face tot ce vrea, inclusiv s-o astupe cu pământ! Că doar nu-i prima sau ultima hrubă care dispare într-un Galaţi ai cărui locuitori nu ştiu să preţuiască nimic din ceea ce le-a dat Dumnezeu sau înaintaşii. Dar ne-am obişnuit să ne batem joc şi să distrugem! Şi, culmea, ne iese de minune...
