Spiru Haret a elaborat acum 100 de ani o lege care este încă valabilă, pentru că, oricâtă reformă mâncăm pe pâine, dimineaţa, la prânz şi seara, de douăzeci de ani încoace, ce mai stă în picioare în şcoala românească, de la el se trage. Cum o fi reuşit?
La noi, Ministerul Educaţiei e în chinurile facerii de 20 de ani şi nu dă semne deloc că ar naşte vreodată un copil normal – o lege a învăţământului care să se potrivească realităţilor noastre şi care să aşeze lucrurile pe făgaşul lor.
Cam din 4 în 4 ani tot iese câte un avorton, numit în toate felurile – proiect, pachet, cod, pact – care, neterminat cum e, are tot timpul nevoie de operaţii şi transplanturi, mai bine spus cârpeli, adică sute de ordine de miniştri, ordonanţe, hotărâri de guvern. Din orgoliu politic sau din prostie, avortonul este ţinut în viaţă artificial până se schimbă ministrul. Atunci e declarat mort şi încep alte chinuri ale facerii.
În tot acest joc absurd, niciun ministru, absolut niciunul nu s-a gândit ce se întâmplă de fapt cu oamenii pe care-i joacă pe degete ca pe nişte marionete: elevii şi părinţii lor, dar mai ales dascălii, pe care au reuşit să-i umple de ridicol. Nimeni nu mai crede în şcoală, atâta timp cât nu le pasă de ea nici celor care o conduc nici mai marilor ţării.
Nu se va face reformă dacă Educaţia nu va primi un buget onest, care să fie cheltuit cu cap, nu pe criterii de clientelă politică, care a devenit o adevărată maşină de tocat bani publici, fără ca nimeni să se mai deranjeze.
Nu se va face reformă dacă dascălilor nu li se va arăta suficient de mult respect, astfel încât această categorie socială să-şi recapete demnitatea în propriii ochi. Deocamdată sunt doar masă de manevră politică şi ţapul ispăşitor, pentru că pe cineva trebuie să se dea vina.
Nu se va face reformă cu schimbări de formă din mandat în mandat, fără să se rezolve problema cea mai arzătoare a educaţiei: la noi, şcoala nu mai are finalitate. Este doar un mijloc de a obţine o diplomă care să te ducă la o altă treaptă, după care mai obţii o hârtie de pus în ramă şi aşa mai departe.
Nu se va face reformă dacă în fruntea învăţământului nu va fi pus un om cu mintea luminată, care să cunoască realităţile şcolilor în amănunt. Un om luminat care să fie lăsat să-şi facă treaba mai mulţi ani la rând. Dar din nefericire, oamenii luminaţi în ziua de azi nu mai fac politică.
Spiru Haret, bunăoară, a fost ministru trei mandate, cu scurte întreruperi, în decursul a 13 ani, de aceea a reuşit să pună pe picioare un sistem de învăţământ care a uimit Europa la acea vreme. Dar şi guvernele de atunci au înţeles că trebuie să taie fonduri de la alte ministere şi să dea învăţământului mai mult, spre deosebire de politicienii de azi care fac invers.
Spiru Haret a mai rămas în istorie ca ministrul cu cea mai mare corespondenţă. Nu de dragul de a rămâne în memoria posterităţii, cum a făcut Maiorescu, care şi-a publicat scrisorile, ci pentru că a înţeles cât de important este să ţii legătura cu toţi cei din subordine şi a răspuns franc şi direct fiecărui om al şcolii, indiferent de cât de departe era cătunul în care acesta lumina minţile copiilor.
Fiecare scrisoare avea darul să îl facă pe învăţător conştient de minunata şi complicata misiune pe care o are. Toate acestea, întărite de beneficii materiale, pentru că Haret a fost ministrul care a cerut să fie împroprietăriţi învăţătorii şi şcolile cu terenuri proprii, care să le permită să nu se mai gândească la nevoile personale, ci la ale altora.
Una peste alta, în timpul cât a condus „Instrucţiunea Publică”, s-au construit în toată ţara aproape 2000 de şcoli. Şi în perioada 1897-1910 a fost ani de criză, dar nici un prim ministru nu a îndrăznit să-i spună că nu poate da bani pentru şcoli.
Iată de ce, atâta vreme cât Educaţia va fi doar zărzăreaua electorală după care vor alerga toate partidele, şcoala se va degrada în continuare, indiferent de cât de pompos vor suna toate planurile pe hârtie. „Învăţământul - prioritate naţională” a devenit doar o sintagmă care ne strepezeşte dinţii şi ne zbârleşte părul.
