Am o prietenă la Timişoara pe care vreau să o vizitez de vreun deceniu. Distanţa până la ea pare însă din ce în ce mai greu de parcurs. Cu maşina dai în toate gropile patriei, ca să nu mai vorbim de timpul necesar, din cauza limitărilor de viteză obligatorii pe drumuri ca ale noastre, dar şi din motive de „calitate” a partenerilor de trafic.
Cu trenul, după o zi cu trei deraieri, alta cu greva CFR şi publicarea unei liste care spune că sunt mii de puncte periculoase pe calea ferată, trebuie să fii nebun să mai circuli. Avionul nu se pune, că nu avem aeroport. Iar să-l iei de la Bucureşti e altă dandana, când socoteşti orele pierdute pe drum, în aeroport etc.
Plus că nici aeroporturile, aşa puţine câte avem, nu sunt o fericire pentru noi. Ori se rupe aripa după o dirijare nefericită a avionului, ori se anulează zborurile, ori se răzgândeşte compania asupra orarului.
Un elicopter, ca acela al preşedintelui sau al miniştrilor obligaţi să ajungă rapid dintr-un capăt în altul al ţării, ar fi util, însă ce român îşi permite închirierea unui astfel de mijloc de transport? Supus şi el riscurilor, pentru că avioanele mici au căzut ca ploaia în ultimele decenii, necontrolat şi des.
Practic, din cauza infrastructurii nici măcar proaste, ci pe cale de dispariţie, marea majoritate a românilor nu sunt doar prinşi în propria ţară, fără posibilitatea de a se deplasa către graniţele ei, dar nu se mai deplasează nici între un oraş şi altul. Pentru că românii condiţionaţi de Ceauşescu să circule o duminică din două din cauza lipsei de benzină, închişi între hotare din cauza securităţii care sancţiona îndrăzneala dorinţei de a ieşi din ţară, sunt în marea lor majoritate aceiaşi. N-au dat toţi colţul. Încă.
Afluenţa de maşini scumpe de pe şosele poate fi raportată la un număr relativ mic de persoane, pătura „trăitorilor bine” fiind din ce în ce mai subţire şi canalizată precum televiziunile sau radiourile de nişă. Restul lumii, grosul votanţilor din orăşele şi sate sunt deţinuţii noii ere, puşcăriaşi în casele şi localităţile lor, candidaţii la accidente colective cu maxi taxi şi trenuri deraiate.
Copiii nu mai pleacă în tabere, bătrânii nu se mai duc la staţiuni, familiştii se mulţumesc cu orice apă curgătoare de la lângă casele lor, românul e în cuşcă şi simte din ce în ce mai apăsător prizonieratul. Cine poate scapă „afară”, respiră aer de normalitate maxim o săptămână, că mai mult nu-şi poate permite, oricât de tentante ar fi ofertele. Acolo vede şosele cu multe benzi, trenuri circulând cu 250 de kilometri la oră etc. La noi, nu!
Aşa că mase nesfârşite de oameni se adună pe câte un deal la sărbătorile populare, invadează oraşele în zile festive sau la sărbătorile religioase. Ce altceva ar putea face? Căile pământului, apei şi aerului fiindu-le închise, se bucură bieţii oameni de exact ce li se oferă sub nas.
Însă nu uită, şi dacă uită le aduce aminte preşedintele, că trebuie să fie mândri că sunt români. Şi cum ar putea uita, când România le este, în mileniul trei, atât de aproape! E colivia cântată de poeţi şi zdruncinată de politicieni, în care prizonierii sunt obligaţi să-şi ciugulească doar de sub pene? Să readuci, cică democratic, ţara asta la momentul zero al dezastrului său, asta da libertate de… conducere!
