Mă uit în jur şi mi se înceţoşează mintea. Se fac pariuri pe averi şi funcţii, analize pe putere şi bani, planuri pe scaunul de la Cotroceni. Vine iarna strepezit peste sufletele noastre şi noi vindem încă pielea ursului din pădure şi promisiunile de viaţă bună ale unuia şi altuia. Când propria noastră viaţă e scoasă la mezat ca o rufă dintr-un raft second hand.
În ziarul acesta, şi în multe altele, găseşti zilnic anunţuri cu caracter umanitar, cereri voalate sau directe de bani pentru oameni ajunşi la limita subzistenţei sau aflaţi în pericol de moarte. Sunt mult prea mulţi. Şi nu instituţiile statului reuşesc (nu spun vor) să-i ajute, ci presa care mai stoarce câteva lacrimi din ochii cititorului grăbit.
Nu există o ierarhie a durerii, aşa că nici noi, cei care scriem despre nenoroc şi boală, despre sărăcie şi destin potrivnic, nu mai ştim cum să o facem, pentru cine să clamăm mai des, mai apăsat, mai aproape.
Pentru că sunt atât de mulţi, cum spuneam, prea mulţi oameni nefericiţi, bolnavi, atinşi de umbra morţii, care stau cuminţi, aşteptându-şi rândul la creştineasca noastră bunătate. Drama lor nu va aduce nici un vot în plus partidelor în căutare de electorat docil, nu va regla conturile justiţiei cu guvernul, nu va ajuta la ridicarea nivelului de trai şi nici subiect de film nu mai poate fi de când „Moartea Domnului Lăzărescu” a ţintuit în cuie părerea despre un sistem de sănătate mai suferind decât oamenii.
De câteva săptămâni bune, un om din Galaţi, a cărui poveste a mai fost spusă în ziar şi pe care o puteţi regăsi şi în ediţia de astăzi, încearcă disperat să adune bani pentru o operaţie în străinătate, care i-ar putea salva viaţa. E criminalist. S-a luptat cu mizeriile acestei lumi, neştiut de nimeni până acum, când viaţa l-a pus la colţ, obligându-l să-şi expună propria dramă.
Cei care îl cunosc spun că este un om adevărat. Că nu merită cumplita boală care l-ar putea lua de lângă cei doi copii ai săi. Dar cine merită să ştie că moartea îl pândeşte, necruţătoare, de după fiecare clipă a vieţii sale?
În momentul când afli despre astfel de cazuri, te întrebi unde sunt cei care au banii şi puterea, cei care ar trebui să ajute în primul rând. Te uiţi în jur după şefii mai mari sau mai mici, care n-ar trebui să fie traşi de mânecă.
E mai importantă campania electorală decât viaţa unui om? E mai adevărat sloganul de pe un afiş plătit cu bani grei decât viitorul unor copiii care ar putea să crească fără tată?
Şi toată ordinea priorităţilor se răstoarnă. Cel puţin pentru noi, cei care trăim în imediata vecinătate a dramei, nu a dramoletelor de carnaval televizate zilnic până la saturaţie.
Poate că salvarea noastră, a tuturor, nu vine din numărul celor care participă la vot, nici din deţinerea vreunui carnet al unui partid. Poate că adevărata noastră curăţenie s-ar regăsi în capacitatea de a nu ne mai uita în stânga sau în dreapta, ci direct către omul care are acum, aici, urgent, nevoie de sprijin.
Pare mărunt şi tragic, dar nevoile mari ale acestui loc sub soare încep cu nevoia de viaţă a unui om oarecare. Se numeşte Nicolae Caraman. Însă nici asta nu mai contează. Ţineţi minte numai că nu face politică, nu adună averi, nu are funcţie şi nu candidează la altceva decât la puţină viaţă în plus.
La kilometrul zero al bunătăţii noastre stă un om şi aşteaptă. Cu el ar trebui să începem schimbarea.
