Dacă doar una dintre doagele unui butoi este mai scurtă, nivelul apei se ridică numai până la nivelul doagei cu pricina. Nivelul culturii scade până la cei… într-o doagă atunci când de politică se ocupă şi cârcotaşul de meserie Mircea Badea şi badea Patapievici, gânditorul.
Infatuatul personaj academic care i-a enervat pe susţinătorii lui Vadim încât erau să-l arunce pe acest filozof al dezamăgirii naţionale peste balconul Parlamentului, s-a apucat să combată, şi într-un editorial de ziar, vocea directă, necruţătoare şi de multe ori vulgară a lui badea Badea, aruncătorul de laptopuri atunci când îl apucă nervii, autorul sintagmelor de felul „Domnule Patapievici, eşti prost!”.
Dacă te dai filosof, nu te duci la bere cu băieţii de cartier – nu îi dai sfaturi lui Badea! Îmi amintesc şi că, odinioară, atacat pentru vulgaritate în „Contemporanul” de către regretatul dramaturg Dumitru Solomon, studentul Badea de atunci l-a înjurat practic pe cel care îndrăznise să-l critice, punând la un moment dat ziarul sub acea parte a trupului pe care omul lăsat liber în emisiunea „În gura presei” nu se sfieşte s-o denumească popular pe post.
Apropo: emisiunile de ştiri, talk-showurile, „pamfletele” de genul lui Badea nu poartă atenţionarea că nu sunt pentru copiii de 12 ani! Sau chiar de 18!
De altfel, tot mai multe emisiuni decoltate la propriu şi la figurat nu ţin cont de părinţii care încearcă să-şi educe de mici copiii să nu ajungă Doamne-fereşte într-o zi „pamfletari”, fie ei şi cu umor natural şi percepţii corecte despre lumea politică condusă de cea interlopă, aşa cum face dom’ Badea.
Sau atunci când, fără bip-uri, Cristian Neagoe, angajatul dlui Patapievici la ICR New York, îşi citeşte pe post „proza” plină de adieri scatologice, nu şi de talent. Am întâlnit ideea că aceasta ar fi „curaj” şi „inovaţie” şi la regizori de teatru sau film, sau la autori mediocri de cărţi. Să ne coborâm la doaga de jos limitându-ne la înjurături, nu şi la talent, doar pentru că americanii înjură în filmele lor de acţiune?
Horia Roman Patapievici, personaj infatuat care şi-a clădit popularitatea dărâmând, aşa cum fac puberii hotărâţi să aibă „succes” înjurând valorile prestabilite, n-a fost marginalizat de intelectualii ipocriţi, aşa-zis europeni, din România atunci când s-a arătat scârbit de ţara sa. În fond, este uşor să confunzi azi „ţara” cu „tagma jefuitorilor”. Antipaticul domn face însă nişte emisiuni la TV Cultural, de urmărit prin calitatea foarte bună a multora dintre invitaţii săi. Acolo nu sunt zvastici şi nu se înjură…
Dar nu, nu pentru ideile sale este acum Patapievici atacat de o parte a presei: i se reproşează ploconelile în faţa preşedintelui Băsescu. Cum atacurile prezidenţiale au adus contraatacuri, atacându-l pe preşedinte, „razi” şi tot ce ar avea legătură cu el. Astfel pasiunea politică îl duce pe Patapievici acolo unde nu l-au dus izmenelile sale.
Ploconelile erau ele explicabile, din moment ce Patapiavici a rămas directorul Institutului Cultural Român, după scandalul poneiului cu zvastică falusului biblic şi menorei, de la New York. Altcineva ar fi căzut din post pentru mult, mult mai puţin, de ce să ne mirăm! Dar filozoful intră acum în cuşca maimuţelor, maimuţărindu-le şi speră să nu-l atace nimeni?
Într-o epocă a atacurilor, puţini îşi bat capul să creeze în loc să atace. Doi monştri sacri culturali, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, vorbeau cândva de „manipularea” pe care o făcea Adrian Păunescu la Cenaclul Flacăra - la care am auzit puţine lozinci şi multă muzică pe versurile clasicilor… Pleşu este însă şi el împroşcat cu noroi de Vadim.
Când vezi atâta răutate intelectuală şi atacuri în limbajul străzii la oameni care vor să pară fireşti coborându-se la doaga cea mai de jos, te cuprinde disperarea! Oare oamenii ăştia vor intra în cărţile de Română sau de Istorie, aşa spurcaţi la gură şi negri la maţe cum sunt?!
Mă aduce însă întotdeauna cu picioarele pe pământ lectura fugară a ziarelor de altădată, care vorbesc la fel de urât despre oameni detestaţi la vremea lor, deşi ulterior au intrat în manuale. Haşdeu a perorat în Cameră că Alecsandri „poetizează adulterul” într-o piesă.
Într-o obscură revistă de cultură gălăţeană, „Dunărenii”, scoasă la 1894, un neica nimeni se arăta plictisit de încercările literare ale lui Delavrancea, iar despre Caragiale spunea că n-are niciun haz şi deci nici viitor.
Ce-ar fi fost la gura lui Caragiale, dacă ar fi fost televiziune pe vremea lui?! Sunt sigur că ar fi găsit un răspuns tăios, dar subtil, nu s-ar fi coborât la doaga de jos!
