Pe români nu-i mai interesează politica. Dacă aş mai fi avut vreo urmă de dubiu vizavi de acest subiect, o călătorie cu trenul Bucureşti - Galaţi m-a edificat complet.
Deşi foarte mulţi dintre călători îşi cumpăraseră diferite publicaţii, ori din gară, ori de la vânzătorii ambulanţi, n-am văzut niciunul, în ditamai vagonul CFR modernizat – cu multe, prea multe locuri strânse unele într-altele şi, mulţumită sistemului computerizat de vânzare a biletelor, ocupate toate – care să citească altceva decât sport şi divertisment.
Cancanuri, adicătelea. Vedete şi vedetuţe, studiate şi pe cant, scheme de joc, portrete de fotbalişti, declaraţii belicoase ale diferiţilor patroni de echipe de fotbal.
Citeau oamenii orice, numai despre politicieni nu. Ba, mai mult, din ziarele de factură generalistă, scoteau cu grijă pagina sau secţiunea politică şi puneau pe ea cafeaua la pahar de carton şi sandviciul cu salam luat din gară, înainte să plece trenul. Şi o făceau firesc, aşa, cu îndemânarea omului care exersase gestul.
Constatarea aceasta, combinată cu propriile observaţii vizavi de comportamentul tipic de campanie al politicienilor – fiindcă, să fim serioşi, deja suntem în campanie pentru prezidenţiale de ceva vreme, deşi startul oficial se va da peste vreo lună – m-au făcut să-mi dau seama că recordul negativ de absenteism de la europarlamentare are toate şansele să fie depăşit pe 22 noiembrie.
Asta pentru că politicienii, inclusiv candidaţii deja cunoscuţi în cursa „şef de stat pentru cinci ani”, nici măcar nu-şi adaptează partiturile. Nu se uită bine în jur – deşi sunt convinsă că nişte firme le iau bani grei pe studii ale preferinţelor electoratului – să vadă că românii sunt cuprinşi de-o greaţă existenţială, de altfel perfect justificată, atunci când aud cuvântul politică. Şi asta se vede cu ochiul liber, dacă ştii unde şi cum să-i asculţi.
O simplă călătorie cu autobuzul sau cu maxitaxi, altădată locul predilect pentru dispute politice aprinse, te lasă să vezi că oamenii nu mai sunt deloc preocupaţi de această lume, care este atât de departe de a lor. O referire la un deputat, senator, la preşedintele în exerciţiu sau orice alt politician cu rang înalt dă naştere unei reacţii rapide, mereu aceeaşi: „Dă-i dracului! Nişte hoţi, ne mint cu toţii!”.
După care omul se întoarce la lucrurile ce-l preocupă, preţul gazului, electricităţii şi gogonelelor, cu cine s-a însurat băiatul cel mic al vecinului, câţi lăutari a avut la nuntă, unde anume îi lucrează fata prin Spania ori Italia, ce-i fac nepoţii, cărora de-abia le-a putut cumpăra rechizite pentru şcoală. Eu nu sunt politician (păzeşte-mă, Doamne!), nici analist politic nu mă dau, cu atât mai puţin specialist în comunicare şi relaţii publice sau cum s-or mai chema acum consilierii politicienilor cu ştaif.
Dar cred că nu-ţi trebuie altceva decât spirit de observaţie şi bun simţ ca să-ţi dai seama că pentru a-i atrage atenţia unui alegător obosit de 20 de ani de minciuni, sărac, cinic, îţi trebuie mai mult decât un foc de artificii strălucitor, cu 20 de minute înainte de intrarea la urne.
Îţi trebuie nişte chestii pe care le-am învăţat eu la Economie politică, acum mai bine de 10 ani: adică un program coerent, un discurs clar, focalizat pe nevoile cetăţeanului şi pe posibilităţile de răspuns ale sistemului şi, evident, carismă. Adică o chestie pe care, dacă n-o ai de la mumă-ta, nu prea ţi-o dă nimeni, că la noi politicienii nu merg la şcoală pentru asta, ca-n alte zări.
Aşa încât, dacă se mai miră cineva că lupta politică nu mai asigură audienţă pe la radio şi TV, că nici politica încondeiată prin ziare nu se mai citeşte, eu una, vă asigur, nu sunt aceea. Şi nici n-o să am surprize când se vor număra voturile.
Dar, cine ştie, surprize (şi nu plăcute!) or să aibă poate dumnealor. Cei care ne-au îngreţoşat atât de tare, cei care ne-au vindecat de idealism, cei care ne-au zdrobit aproape toate visele de mai bine. Şi care acum vin, iar, la o pomană. Că asta se cheamă când le dai votul şi nu primeşti nimic în schimb.
