În alte vremuri, gestul preşedintelui Bashar al-Assad de a anunţa un referendum pentru o nouă Constituţie, mai democratică, ar fi fost unul progresist. Din păcate, aplecarea spre reforma societăţii şi renunţarea la monopolul de peste 50 de ani la putere al partidului Bass vine după aproape un an în care regimul de la Damasc şi-a măcelărit fără milă cetăţenii care îl contestau.
În fapt, nu democraţia îl preocupă pe Bashar al-Assad şi nici nu l-a preocupat vreodată. Imperativul este acela al menţinerii la putere, chiar şi cu preţul unor concesii de moment făcute contestatarilor. O nouă Constituţie, fie ea şi pluralistă, nu este neapărat o garanţie a liberei exprimări tuturor forţelor politice. În lume găsim destule exemple de ţări cu o Constituţie în principiu rezonabilă, dar în care puterea se află, sub o formă sau alta, concentrată în mâinile unor veşnici „aleşi ai poporului”.
Prin urmare, scepticismul Opoziţiei siriene faţă de intenţiile regimului Bashar al-Assad este o reacţie normală. De altfel, un argument al relativităţii concesiilor la care sunt dispuse autorităţile de la Damasc este şi acela că după „pasul reformator” al ridicării stării de urgenţă din ţară, bombardarea opozanţilor regimului a continuat cu şi mai multă înverşunare. Desigur, mai putem să ne întrebăm şi cum vor reuşi autorităţile să organizeze până pe 26 februarie un referendum credibil când ţara se află în haos. Nici pe plan extern, anunţata reformă a Constituţiei siriene nu pare a fi privită cu prea multă încredere.
Proiectul de rezoluţie îndreptat împotriva preşedintelui Bashar al-Assad propus de Liga Arabă îşi urmează cursul în Adunarea Generală ONU şi cel mai probabil documentul va fi votat cu o largă majoritate. Acest pas va fi şi o replică la ceea ce s-a întâmplat în Consiliul de Securitate al ONU, unde China şi Rusia au blocat prin exercitarea dreptului de veto adoptarea unei rezoluţii asemănătoare împotriva Siriei. Rezoluţia Adunării Generale ONU nu va avea, desigur, decât o valoare simbolică şi, din păcate, nu va putea să ascundă slăbiciunile forului internaţional în soluţionarea unor crize majore. În acest timp, un regim tiranic îşi permite luxul de a se juca de-a democraţia, chiar dacă asta înseamnă să intre cu tancurile peste prezumtivii alegători.
