„Viata liberă" te ajută să iei bacalaureatul - Rezolvarea subiectului la istorie

Scris de Roxana Artene Penciu

Joi, 31 Mai 2012 00:00

• Profesorul Gabriel Enache este cel care a oferit soluţiile pentru modelul de subiect de pe site-ul MECTS

  ---

CLICK AICI PENTRU A DESCĂRCA VARIANTA DE SUBIECT PROPUSĂ

SUBIECTUL I

1. Curtea de Argeş

2. Secolul al XV-lea

3. Mircea cel Bătrân (sursa A)

    Vlad Ţepeş (sursa B)

4. Sursa B

5. „[Deoarece] oastea românească nu avea mai mult de 10.000 de oameni“ (cauza)

„Mircea cel Bătrân a adoptat tactica luptelor de hărţuială, ceea ce a făcut ca în momentul în care detaşamentele otomane au ajuns în apropiere de Curtea de Argeş, … ele să fie slăbite“. (efect)

6. Domnul Moldovei, Ştefan cel Mare (1457 - 1504) a declanşat lupta antiotomană în anul 1473, când refuză să mai plătească tribut Imperiului Otoman şi pătrunde în Ţara Românească unde îl înlocuieşte pe Radu cel Frumos, supus turcilor, cu un nou domn, fidel lui. Acţiunea domnului Moldovei a avut loc în condiţiile în care exista un efort mai larg de stopare a expansiunii otomane la care participau, din 1463, Veneţia, hanul turkmen Uzum Hassan, Ungaria şi alte state.

Pentru a scoate din luptă Moldova, Mahomed al II-lea, a organizat, la începutul anului 1475, o mare expediţie sub comanda lui Soliman eunucul, beglerbegul Rumeliei. Armata otomană, net superioară numeric, a fost atrasă într-o vale îngustă şi mlăştinoasă, la sud de Vaslui, unde superioritatea turcilor nu putea fi exploatată şi a fost nimicită de forţele moldoveneşti conduse de Ştefan cel Mare (10 ianuarie 1475).

După răscoala antiotomană, declanşată de domnul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul (1593-1601) la 13 noiembrie 1594, se deschide o nouă perioadă de confruntări militare între Ţările Române şi Imperiul Otoman. Acestea au fost iniţiate de Mihai Viteazul pe linia Dunării şi de domnul Moldovei, Aron Vodă, care a asediat raiaua Tighina. Replica otomană, după ce Mihai a ocupat raiaua Brăilei, nu s-a lăsat mult timp aşteptată.

La începutul lunii august 1595, o puternică armată otomană, condusă de marele vizir Sinan Paşa a trecut Dunărea cu ordinul de a transforma Ţările Române în paşalâcuri. Confruntarea decisivă a avut loc la Călugăreni, pe Valea Neajlovului, la 13/23 august 1595, unde Mihai Viteazul a obţinut o victorie prestigioasă, pe care nu a reuşit să o valorifice datorită superiorităţii numerice a turcilor. El s-a retras spre nord în aşteptarea oastei ardelene, promisă de Sigismund Bathory, principiele Transilvaniei, suzeranul şi aliatul său în lupta antiotomană, după semnarea tratatului de la Alba – Iulia, din 20 mai 1595.

După Călugăreni, turcii încep organizarea paşalâcului la Bucureşti şi Târgovişte instalând garnizoane otomane şi transformând bisericile în moschei. Reacţia creştină nu s-a lăsat aşteptată, astfel că acţiunea militară a celor trei principate de la începutul lunii octombrie a condus la recucerirea Târgoviştei, Bucureştiului, înfrângerea turcilor la Giurgiu şi alungarea lor peste Dunăre.

7. Tratatele de alianţă încheiate de Mircea cel Bătrân (1386-1418), domnul Ţării Româneşti, cu regale Poloniei Vladislav Jagello, în 1389 şi Ştefan cel Mare (1457-1504), domnul Moldovei, cu regele Poloniei Cazimir al IV-lea, în 1459 erau îndreptate împotriva tendinţelor expansioniste ale regatului Ungariei la sud şi est de Carpaţi.

SUBIECTUL AL II-LEA

1. Partidul Naţional Fascist

2. „Camera Deputaţilor este aleasă în condiţii care o fac să depindă strict de partid“.

3. Regimul totalitar fascist din Italia instaurat de Benito Mussolini.

4. Senatul este menţionat … pentru a se putea exploata referinţa la antica instituţie romană şi pentru a cruţa fosta clasă conducătoare, dar chiar dacă membrii acestei înalte adunări sunt încărcaţi de oameni din partea regimului, ei nu au nicio putere concretă“.

5. Regimul autoritar instaurat de Mussolini în 1922 a evoluat în anii 1924-1926 spre o dictatură totalitară în care „Il Duce“ (Conducătorul) deţinea toate pârghiile puterii. Activitatea partidelor politice, cu excepţia partidului fascist, a fost interzisă, adversarii politici vânaţi de miliţia fascistă „Ovra“, sindicatele reduse la tăcere şi înlocuite de corporaţii, iar libertatea presei suprimată.

„Esenţa puterii aparţine în fapt „Ducelui“ [Mussolini]. În principiu acesta nu dă socoteală decât în faţa regelui şi are mari atribuţii economice în calitate de ministru al corporaţiilor şi atribuţii militare ca şef al armatei."

6. Secolul al XX-lea a fost o perioadă de confruntare între democraţie şi totalitarism, confruntare din care principiile şi practicile democratice au ieşit victorioase. După Primul Război Mondial regimurile democratice din Europa s-au înmulţit ori s-au consolidat. 

Practicile politice democratice au la bază principiul suveranităţii poporului exprimat prin votul universal, principiul separării puterilor în stat (legislativă, executivă şi judecătorească), principiul reprezentativităţii, garantarea libertăţii presei şi a drepturilor omului.

Astfel, în România, Constituţia din 1923 întărea regimul democratic, pentru că votul devenea universal pentru toţi cetăţenii (cu excepţia femeilor, militarilor şi magistraţilor), drepturile şi libertăţile cetăţeneşti erau recunoscute, puterile în stat erau separate.

Parlamentul, care era expresia voinţei electoratului, avea dreptul de a legifera, de anchetă, de interpelare a miniştrilor şi de control asupra guvernului. Aşadar, fundamentul regimului democratic era realizat.

SUBIECTUL AL III-LEA

Implicarea României în relaţiile internaţionale  (secolele al XIX-lea - al XX-lea)

Proclamarea independenţei de stat a României la 9-10 mai 1877 şi recunoaşterea acesteia de către Marile Puteri în cadrul Congresului de pace de la Berlin din 1878 a creat condiţii favorabile implicării ţării noastre în relaţiile internaţionale.

După 1878, în condiţiile în care Rusia îşi consolidase poziţiile în sud-estul Europei şi reprezenta o ameninţare pentru suveranitatea şi integritatea teritorială a României, ţara noastră s-a orientat spre Germania şi Austro-Ungaria care, în 1879, au creat Tripla Alianţă (Puterile Centrale). După vizitele făcute de regele Carol I şi primul ministru I. I. C. Brătianu în Germania şi Austro-Ungaria, la 30 octombrie 1883 a fost semnat tratatul de aderare a României la Puterile Centrale, care a scos România din izolarea diplomatică, i-a oferit garanţii de securitate şi i-a consolidat poziţia în Europa de sud-est.

La începutul secolului al XX-lea, datorită politicii antiromâneşti promovată de guvernul de la Budapesta faţă de românii transilvăneni, relaţiile româno-austro-ungare au cunoscut tensiuni, iar România se va distanţa treptat de Puterile Centrale şi se va apropia de Tripla Înţelegere (Antanta), alianţă formată din Franţa, Marea Britanie şi Rusia.

Deşi în 1914, la declanşarea Primului Război Mondial, România s-a declarat neutră, în perioada neutralităţii (1914-1916) primul ministru I. C. Brătianu a purtat negocieri cu puterile Antantei şi a condiţionat intrarea României în război de recunoaşterea drepturilor ţării noastre asupra teritoriilor austro-ungare locuite de români (Transilvania, Banat şi Bucovina).

Astfel, la 4/17 august 1916 guvernul român a semnat tratatul şi convenţia militară cu Antanta, care accepta cererile României, iar zece zile mai târziu începea „marele război pentru întregirea neamului“. Participarea României la Primul Război Mondial, victoriile româneşti de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz din vara anului 1917, aflarea României în tabăra învingătoare la sfârşitul războiului au avut drept consecinţă recunoaşterea de către Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920) a unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României, ca urmare a actului de voinţă a românilor din aceste vechi provincii româneşti.

Dacă în perioada interbelică politica externă a României a avut ca obiective apărarea independenţei şi integrităţii teritoriale şi a promovat principiul securităţii colective, alături de Societatea Naţiunilor, după 1945, în condiţiile instaurării regimului comunist, ca urmare a intrării ţării noastre în sfera de influenţă şi dominaţie sovietică, politica externă a fost subordonată intereselor Moscovei.

Prima manifestare a acestei atitudini a avut loc în 1947, când la cererea imperativă a lui Stalin, România a respins planul Marshall, lansat de SUA pentru refacerea economică a Europei, iar în 1949 a semnat actul de constituire a Consiliului de Ajutor Economic Reciproc, iniţiat şi coordonat de URSS, care viza integrarea economică, ceea ce întărea dominaţia sovietică.

În 1955, România a devenit membră a tratatului de la Varşovia, alianţă politico-militară iniţiată de URSS şi îndreptată împotriva NATO şi a democraţiilor occidentale. Aceste acţiuni politice demonstrează docilitatea totală a politicii externe a regimului comunist de la Bucureşti faţă de Moscova.

După retragerea trupelor sovietice din România, în 1958, regimul comunist de la Bucureşti, condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, începe treptat distanţarea de Moscova. Declaraţia din aprilie 1964 a Partidului Muncitoresc Român şi respingerea planului Valev, care urmărea tranformarea ţării într-un grânar al URSS, au constituit punctul maxim al politicii de distanţare faţă de URSS şi trecerea la un regim naţionalist-comunist care afirma dreptul României la independenţă şi la stabilirea propriei linii de dezvoltare, fără amestec extern.

Nicolae Ceauşescu, succesorul lui Gheorghe Gheorghiu Dej la conducerea partidului şi statului, a continuat această linie în politica externă, iar momentul decisiv al acestei politici a fost condamnarea intervenţiei militare a URSS şi a statelor membre ale Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, în 1968, pentru înăbuşirea „primăverii de la Praga“, moment destul de tensionat al „Războiului Rece“.

Pe de altă parte, pe plan intern, Nicolae Ceauşescu nu a renunţat la rolul conducător al PCR şi, după 1971, a promovat un regim autoritar de tip neostalinist, în care cultul personalităţii şi controlul total asupra societăţii s-au consolidat.