Cred că o să păstrez cravata. O să o iau cu mine la facultate, în vacanţe, o s-o agăţ de clanţa uşii primului meu birou, o să-mi las copiii să o păteze cu ciocolată. O să rămână cu mine chiar şi când voi fi atât de bătrână, încât nu o să mai pot distinge cele patru litere albe de pe ea. De fapt, cred că o să păstrez tot ce am primit în liceu. Prietenii, diplomele, semnul din palma dreaptă de la prea mult scris, profesorii, foarte simpaticul domn gardian, doamnele de serviciu şi tot ce nu încape în cuvinte.
Mai e puţin şi o să plec. Şi ultimii patru ani vor rămâne din ce în ce mai departe, până când clădirea de pe Bălcescu şi cataloagele albastre şi cravatele albastre şi profesorii albaştri şi sulfatul de cupru albastru vor fi din ce în ce mai mici, iar eu din ce în ce mai mare. Am învăţat în liceu. De ce? Aş fi putut să dorm mai mult în ultimii patru ani. Dar mi-am dorit ca, atunci când voi pleca, să fiu un om complet. Să înţeleg de ce lumea asta mare e atât de mică. De ce nimeni nu a găsit un număr pentru tot. Ce îi face pe oameni, oameni. Plec din liceu cu mai multe întrebări decât răspunsuri, iar asta mă bucură enorm, pentru că ştiu că ceva se aşterne înaintea mea.
O să ne întoarcem cu toţii, după ceva timp, dintr-o lume imperfectă, în care oamenii nu sunt mereu albaştri. O lume în care vom fi mereu nişte ciudaţi, în birouri, în laboratoare, în săli de operaţie, de teatru, de ceremonie, acasă, la supermarket, în parc cu copiii.
Peste câţiva ani, ne vom întâlni, în autobuz, la poştă, printr-un magazin de pantofi pentru ciudaţi şi fiecare va scoate din geantă cravata. Pătată cu reactivi sau cu ciocolată sau cu cretă. O să ne amintim, atunci, clădirea, cataloagele şi profesorii şi nu ne vom mai simţi străini, pentru că vom vedea, în omul care a păşit pe holurile aceluiaşi liceu cu noi, un fel de acasă. Acel acasă care te face să uiţi, vorba lui Alan Bennett, de imensa nimicnicie a vieţii.
