Ne jucam pe râpile satului, în copilărie... (eram foarte mulţi şi inocenţi)... toată ziua (şi chiar şi noaptea) ne jucam de-a războiul dintre sovietici şi nemţi!   Fiecare ştia ce are de făcut: fratele meu făcea ca tancul, ce mai huruia... eu făceam ca mitraliera, eu eram neamţul care (totdeauna) murea!   Mai mureau şi alţii...alţii trăiau şi sărbătoreau victoria spre asfinţit/răsărit... îşi dădeau zahăr cubic şi poame... de bucurie, unii chiar au murit!...   Š...

Îmi plac foarte mult cartofii. Cartofi pai, nu alt fel. Cred că, de când am ieşit în lume, am ronţăit/înfulecat cel puţin 7,62 ha cu barabule. Dacă n-am ulei să-i prăjesc, îmi plac şi copţi în cuptor ori în spuză. Din fericire pentru mine şi cei ca mine, încă se fac şi se găsesc (din abundenţă) ceste solanacee albe ori roz, lunguieţe sau rotunde, după cum vor masticatorii şi poftele fiecărui fan/barabuşcă nesătul şi contemporan. Chiar am propus autorităţilor du ...

Nu mai cântă. Doar se uită la noi. La mine şi la comandantul bisericii. Ce fel de uitare (mai) are cinteza asta! N-am mai văzut asemenea ochi! N-am mai văzut niciodată asemenea bijuterii! N-am mai văzut asemenea opere de artă! N-am mai auzit să fi văzut cineva, vreodată, asemenea victorii ale Luminii! Se uită la noi şi tace. S-o fi oprit mirarea noastră? S-o fi speriat de vreun substantiv pânditor în preajmă? O fi ostenit? O fi bolnavă? Sau, pur şi simplu, nu mai vrea să câ ...

Nu mai rezistă printre gunoaie şi blesteme, printre indiferenţa şi scuipatul cestui om inteligent... nu-i mai suportă pe cei care se dau cu aramă pe faţă, nu mai poate fi cenuşăreasă, e gata să plece oriunde şi oricând, însă n-o mai vrea şi n-o mai strigă nimeni la poartă, chiar dacă-i din ce în ce mai frumoasă... şi n-o mai ajută nimeni să coboare dintr-o carte ori să se suie într-o carte cum numai o prinţesă ştie să coboare ori să se suie...!   Unii au declara ...

Moto: "Cine vrea să se suie spre bază înalt şi frumos,              trebuie să încerce pe o piramidă cu vârful în jos"                                                                            (anonim) Dacă-i goală, o văd plină (plină cum o luna goală)... umbră dezbrăcată (albă) ca mireasa-n catedrală! Dacă-i  veche, o văd nouă (nouă cum o haina veche, ne-mbrăcată, vreo o dată, de ...

O văd! e la câţiva paşi în faţa mea! vine spre mine! mi se pare că vine prea încet, aşa de mult o aştept! mi se pare că vine prea repede, aşa de puţin cred că va dura sfârşitul acestei aşteptări! şi dacă nu se opreşte? dacă trece pe alături? dacă vrea doar să încerce rezistenţa la frângere a sufletului meu controlat de naivitate? dacă vrea numai să-mi verifice alura de îndrăgostit lulea şi, apoi, să-mi facă sâc!? dacă vrea numai să vadă cum îmi stă răvă ...

Vino-n sufleţirea mea,/ că afară-i frig şi plouă... te aştept cu ochii mari/ şi cu mâinile-amândouă, te aştept şi te primesc/ lângă teiul de la poartă, tei adus de tatăl meu,/ tocmai de la marea moartă când era o mică vie,/ când s-a dus (acolo) tata ca să îmblânzească drumul/ mântuirii, cu lopata, şi-a primit răsplată puiul/ cestui tei de la femeia care l-a făcut pe domnul/ şi-a eliberat scânteia ştergătoare de metehne,/ iertătoare de păcate... vino, e un tei d ...

Sigur că da! Vorbele cântecului de atunci! Fiindcă acuma nu se mai poate vorbi de cântec! Acuma, tot ce se aude nu-i decât o turuială iraţională, o sumă de cuvinte banale urlate în microfoane şi stricătoare de linişte! O sumă de tremurici fistichii, jerpeliţi, geluiţi şi cu scăfârlia rasă/goală, dar şi cu aere de muzicieni şi muzicologi, se întâlnesc/unesc în rostogolirea devastatoare a decibelilor... şi, cică, formează o trupă! O trupă de masculi! Ori o trupă de ...

Da... cinteza trimisă special în ograda bisericii comandate de domnul Ion Emil Batog răspândeşte în aer şi umple văzduhul exact cu Aria Cintezei din Opera Dumneavoastră, atâta cât a fost şi câtă încă mai este străjuită sub scutul înalt al Divinităţii. Cântă în iureşul şi-n vacarmul specific unui oraş lăsat la voia întâmplării, într-un oraş fără autorităţi, fără şanse i/reale de a-şi redobândi liniştea de odinioară. Liniştea, fiica legitimă a Tăcerii ...

Mă duc la ea să văd ce face, să-mi spună dacă are ce mai face... chiar acum plec spre dealul cu singurătatea ei, cu lacrimile ei, cu ne/răbdarea ei, cu toate pietrele cele bune şi cele rele, cu tot ce are în suflet, de atâta vreme... ehehei! Mă duc la ea... mă apropii de ea... şi-n toate aripile văd că are cuibare cu păsări, şi-n toate pietrele are cuibare cu păsări, şi-n toate firidele are cuibare cu păsări, şi-n toţi ochii are cuibare cu păsări, şi se învârte.. ...