Cristina Cocu - manager. De formație inginer metalurgist, deși nu a profesat niciodată în producție, lucrând numai o scurtă perioadă în cercetare, Cristina Cocu spune că datorită facultății pe care a absolvit-o a învățat să fie organizată. De fapt, asta și trebuie să facă facultatea, să-ți organizeze mintea, informațiile, să-ţi schimbe perspectiva asupra lucrurilor. Din 1991, Cristina Cocu a avut nevoie de tot ce ştia şi a învăţat constant pentru a face faţă provocărilor pe care Marian Băilă le-a ridicat constant.
„Am trecut prin toate funcţiile posibile şi asta mă ajută şi acum să mă pun mai uşor în pielea oamenilor. Am fost vânzătoare, inspector de personal, asistent manager, director comercial, director adjunct. Mă ocupam de toate domeniile de activitate ale Grupului Mariano”, rememorează actualul manager al firmelor care produc şi distribuie zilnic ziarul „Viaţa liberă”. Despre ziar, Cristina Cocu vorbeşte, chiar şi după opt ani de luptă pe fronturile lui, cu deferenţă. Îl iubeşte, e mândră de el, în ciuda bătăilor de cap date de economia sălbatică de piaţă. A învăţat, în redacţie, că, dincolo de orice altceva, ziariştii sunt şi ei oameni, cu puncte forte, dar şi cu dureri. Îşi aminteşte cu emoţie aniversarea de 50 de ani, prima petrecută la ziar, unde a simţit că face parte dintr-o nouă familie. Iar familia de acasă i-a dăruit, în 2019, imensa bucurie de a deveni bunica unui băieţel. „Nu-mi vine să cred că au trecut opt ani de când am venit la „Viaţa liberă”! Îi doresc ziarului, indiferent cine îl face şi cine îl conduce, viaţă nu doar liberă, ci şi nesfârşită”.
Gabriela Crețu - director general. Inginer de chimie alimentară la bază, domeniu pe care l-a aprofundat şi cu un master, Gabriela Creţu se opreşte, când o întrebi care consideră că au fost momentele marcante ale carierei ei, legate de presă, la câteva. „Primul a fost intrarea în zona presei, în 1995, la Radio Galați. Treceam atunci printr-o perioadă în care aveam nevoie de niște confirmări și am ales să le obțin prin comunicare. Am învins ceva bariere, mi-am făcut prieteni și am înțeles ce înseamnă munca de echipă. Și, inevitabil, am fost atinsă de microbul presei. După 10 ani, m-am întors în presă pe cu totul alte coordonate, dar am rămas fidelă ideii că presa presupune muncă de echipă. În zona editorială, publicitate sau distribuție. Am cunoscut rigorile vieții de corporatist, la Adevărul, și am fost cea care, în 2012, a transmis decizii de concediere tuturor celor cu care am lucrat”, îşi aminteşte Gabriela. Despre cei cinci ani la ”Viața liberă” spune, acum când ziarul a împlinit 30 de ani, că „au fost perioada care m-a atașat unui brand media extrem de puternic. Ca marca de scrisoare. „Viaţa liberă” este, așa cum o spun şi alţii în textele dedicate aniversării, o stare de spirit. Pe care o ai sau n-o ai. Nu merge cu jumătăți de măsură. Sau nu merge la mine. Spectacolul aniversar din 11 decembrie mi-a întărit această convingere. A fost expresia acestui spirit, care, revendicat de atâția oameni de presă, și nu mă refer doar la jurnaliști aici, nu se diminuează, ci devine mai puternic, în ciuda a ceea ce se întâmplă în țara asta cu presa. ”
Aurora Radu - director Difuzare. A venit la "Viaţa liberă" în 2001, moment în care publicaţia avea în judeţ 58 de puncte de difuzare, 56 în municipiul Galaţi şi două la Tecuci. Chiar dacă numărul chioşcurilor a mai scăzut în ultimii zece ani, hârtia, crede Aurora Radu, nu moare, fie că e ziar, fie că e carte. Mereu atentă la viaţa oraşului, gata să le transmită jurnaliştilor informaţii, implicată şi responsabilă, Aurora Radu, care a preluat şi coordonarea activităţilor comerciale conexe, este unul dintre oamenii de bază ai „Vieţii libere” de 18 ani. Din toţi aceştia, o singură dată s-a întâmplat să nu ajungă ziarul la timp în chioşcuri. "A fost, în urmă cu mai bine de zece ani, o zi în care nu s-a tipărit ziarul din cauza unei defecţiuni la tipografie”, îşi aminteşte. O singură zi în care "Viaţa liberă" nu a apărut la timp, ediţia respectivă fiind tipărită, de urgenţă, la Poieşti.
Anca Spânu - redactor şef adjunct. Absolventă de Drept şi, ulterior de Jurnalism, Anca Spânu spune mereu că, la nevoie, ar putea scrie singură un întreg ziar, fiindcă a făcut, în cei peste 20 de ani de carieră, de toate. Spune asta, dar, evident, nu ar face-o, pentru că ziarul, după cum o ştie prea bine, este şi rămâne un efort de echipă, în ciuda faptului că este creat de nişte oameni cu individualităţi foarte puternice. Anca este sufletul echipei acesteia, are mereu un subiect pe trăgaci pentru fiecare, precum şi capacitatea de a-i motiva pe ceilalţi, în orice condiţii. Vorbitoare şi cunoscătoare de multe limbi străine, din care nu se sfieşte să traducă pentru a-şi ajuta colegii, fie că e vorba despre interviuri cu sportivi portughezi sau CV-urile unor diplomaţi, Anca Spânu scrie mereu cu gândul la oamenii ei – adică ai ziarului, la oamenii oraşului, la oameni, pur şi simplu. Invitată de Departamentul de Stat American să fie parte dintr-un proiect alături de jurnalişti din toată lumea ori participând la un eveniment pe malul Dunării, surprinde întotdeauna realitatea cu un ochi atent şi critic. Este mereu atentă la nuanţe, indiferent de ce natură sunt ele.
La interviul de angajare, cu cizme de cauciuc
30 de ani de ziar. Pentru mine, puţin peste 20. O viaţă - liberă - de om. Momentul venirii mele în redacţie rămâne marcant nu doar pentru mine, ci şi pentru o bună parte din Balcani. A coincis cu bombardarea de către NATO a fostei Iugoslavii, moment pe care l-am "prezis", încă nici acum nu îmi vine să cred cu cât noroc, într-un eseu scris, la concursul de la "Viaţa liberă", pe tema "Tensiuni la zi". Chemată după câteva zile la interviu, am venit direct de pe şantier, cu tot cu cizmele de cauciuc, pe care m-am străduit să le curăţ un pic înainte să intru în sediul ziarului, dar fără prea mare succes. Cu toate astea, directorul Radu Macovei nici nu a clipit când am călcat pe minunatul covor pe care-l avea în birou. M-a încurajat să vorbesc despre mine, despre politica externă a momentului, care era pasiunea mea, încât, repede, am şi uitat de cizmele mele murdare. Întâlnirea mea cu redacţia, cu şefa ei, Katia Nanu, şi cu toţi colegii de atunci, a fost una providenţială. Nu ştiam că îmi doresc să fiu jurnalist, dar am aflat că asta îmi era menit să fiu din primul moment când o creaţie a mea a ajuns cuvânt tipărit. Erau două notiţe despre creşterea preţurilor la ţigări şi băuturi, în urma majorării accizelor. Nimic spectaculos în economia de atunci a ziarului, dar, pentru mine, au însemnat debutul ca jurnalist. În 20 de ani, am avut mulţi colegi minunaţi, tuturor le-am respectat condeiul, chiar dacă poate am avut perspective diferite asupra lucrurilor. Am ajuns, din subaltern, şef, iar treaba asta nu a fost deloc uşoară, atunci. Şi a fost bine, fiindcă adversităţile te călesc, mai ales când eşti foarte tânăr.
Sunt momente din cariera mea pe care nu le pot uita: primul interviu din viaţa mea, luat, la 23 de ani şi un pic, poetului şi omului politic Varujan Vosganian, despre care se ştia că nu prea vorbeşte cu jurnaliştii pe care nu îi cunoaşte. Aveam doar câteva minute să îl conving şi am reuşit, întrebându-l despre poezia sa, nu cerându-i declaraţii politice. Căderea FNI şi a aşa-numitelor bănci populare sunt alte repere care-mi vin în minte. Repere de tristă amintire pentru mulţi, dar care, pentru mine, au fost probe de foc. Deşi, oficial, am fost mereu jurnalist la Departamentul Economic, am scris aproape pe toate domeniile, m-am ocupat şi de concursurile ziarului, am fost în contact direct cu oamenii, mereu. Aşa am şi rămas, dealtfel, cititorii ştiu că mereu le răspund la telefon, mereu încerc să-i ajut. Cred că, de fapt, nu există bucurie mai mare a unui jurnalist decât să ştie că a ajutat, efectiv, un om sau mai mulţi. Dincolo de asta, eu am mai ajutat şi nişte oameni să înveţe meseria asta, un lucru de care sunt la fel de mândră pe cât sunt de ziar. "Viaţa liberă" nu e a mea, e a Galaţiului, dar eu, fără îndoială, sunt a "Vieţii libere". Şi, astăzi, am treabă. Continuu să lucrez la ziarele anului 31.
Dan Cătălin Predescu - editor coordonator. Poate cel mai greu lucru pe care i-l poate cere cineva lui Dan Predescu este să vorbească despre el. Rezervat şi discret, a preferat mereu să scrie despre alţii. Născut în Giurgiu, dar adoptat de Galaţiul unde venise să se facă inginer, Dan a ajuns, din student, jurnalist. Se întâmpla în septembrie 1995, la Radio Galaţi. După aproape doi ani, în iulia 1997, a venit la „Viaţa liberă”, de unde nu a mai plecat. A scris pe domenii diverse: Juridic, Economic, Sport, a făcut secretariat de redacţie din 2008. Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din 2000. Actualmente editor coordonator, Dan este o sursă inepuizabilă de informaţii din domenii foarte diverse. Îi place să-şi pună la încercare cunoştinţele participând la concursuri de cultură generală, rămâne pasionat de sportul urmărit la televizor, dar, mai nou, s-a apucat şi de drumeţii montane. A început cu Dolomiţii, dar cine ştie până unde va ajunge?
Uimind lumea, la colţul ierbii
Mai bine de "Două decenii de împliniri măreţe...", vorba cântecului de tristă amintire, au trecut de când am intrat în "Viaţa liberă". Cu scorul de 4-1 din partea juriului de concurs, unuia dintre membri părându-i-se că mă cam dau deştept! Am câştigat, între timp, câteva concursuri regionale de cultură generală, ca nu doar să pară! :D
Am strâns în cei 22 de ani de ziar mii de articole scrise şi alte zeci de mii de texte care mi-au trecut prin mână din postura de editor. Am început cu "Predescule, a dat colţul ierbii pe terenurile de tenis, nu mai sta în redacţie!", dar zicerea redactorului-şef n-a fost să fie o delegaţie la Wimbledon, ci nişte biete suprafeţe cu bitum loco, prin ale căror crăpături se iţeau firele de iarbă, semn al proastei administrări din partea autorităţilor, de care n-am scăpat nici până astăzi.
Am ajuns apoi să consolez la o sticlă de vin un investitor neamţ care venise să cumpere o fabrică în Galaţi, dar n-a vrut să accepte şpaga cerută în democraţia noastră originală şi a plecat demn acasă, chiar dacă, per total, fabrica şpăguită îl costa jumătate din cât era dispus să ofere.
Tot bântuind prin zona economică, am aflat şi cât de inventiv poate fi muncitorul român atunci când trebuie să-şi facă curaj cu una mică înainte de a veni la serviciu, sacrificându-şi o oră de somn, ca să fie "gata de treabă" la 6 dimineaţa, când chioşcul din fabrică nu mai avea voie să vândă băutură.
M-am refugiat o vreme şi în dosarele omorurilor celebre din Galaţi, în care IQ-ul criminalilor, calculat întotdeauna de anchetatori, era aproape cât al unor lideri politici de astăzi.
Serialul "Gălăţeni care au uimit lumea" a rămas, îmi place să cred, un reper în ceea ce priveşte "devoalarea" unui oraş către ale cărui realizări trecute încă ne uităm cu jind. Iar faptul că rubrica a "impus" acordarea a patru titluri de Cetăţean de Onoare e o dovadă în plus.
De mai bine de zece ani, însă, semnăturile mele în ziar sunt foarte rare, pentru că munca de coodonare a unei redacţii îmi mănâncă timpul ceva de speriat. Nici gând să mai pot face vreo documentare cât de cât. Îmi mai dau cu părerea pe Facebook, ca să nu spună lumea că am uitat să scriu! Şi mai strecor cu mare plăcere câte-un mesaj în ediţiile aniversare, cum este asta de-acum, de 30 de ani de la apariţie. Aşa că dacă vă e dor de mine, nu disperaţi, că acuş, acuş vine numărul 10.000!
Încă un premiu la concursul European Newspaper Awards
Ca un frumos cadou pentru cea de-a 30-a aniversare, ziarul "Viaţa liberă" şi designerul Cristian Lipan au obţinut un premiu la ediţia 21 a prestigiosului concurs European Newspaper Awards, la care ziarul gălăţenilor a mai fost premiat de multiple ori în trecut. Din cele 184 de ziare din 25 de ţări participante, juriul prezidat de Norbert Kupper a trebuit să aleagă între cele mai mult de 4.000 de concepte intrate în concurs.
CITEȘTE mai multe din Ocolul ziarului în 30 de ani
