Ieri a fost prima zi când Dunărea a început să scadă. Se încadra la minus. Vorbă să fie! Apele băteau malul la piciorul gălăţeanului curios să vadă Faleza în zi de duminică.
Spectacolul Dunării cotropind Faleza n-a fost ratat ieri pentru niciunul dintre privitori, cu atât mai mult cu cât soarele stângaci aurea orizontul a speranţă de primăvară.
Pe alocuri, calea către ambarcaţiuni era tăiată, părinţii îşi ţineau copiii la gard să nu încerce valul cu degetul de la picior, iar o grămadă uriaşă de peturi bătea în mal, adunată din nepăsarea românilor riverani de pretutindeni.
Coşuri de gunoi măsurau înălţimea apei cu propria tablă, ce vreţi acesta e materialul nostru local, pescăruşi fericiţi pluteau lângă mal şi pălăria umbrelelor de soare atârna închisă deasupra bătrânului fluviu, atrasă de apă ca de un magnet.
Dunărea poate fi o bucurie când se umflă doar în pene, apropiind valul de noi, speriindu-ne cu furia puhoaielor, fără să ne intre în case. Poate fi şansa Galaţiului şi viitorul lui.
Dar şi o ameninţare constantă, aflată mereu pe aproape, dacă nu ne îngrijim de ea. Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă şi în traistă. Ba ne mai şi găureşte uneori sacul să ne învăţăm minte.
