Astăzi, 5 noiembrie, s-au împlinit 12 ani de la moartea poetului, publicistului, promotorului cultural şi omului politic Adrian Păunescu. O personalitate a României Mari, născut la Copăceni, în Basarabia, pe 20 iulie 1943, scriitorul își dădea ultima suflare în dimineaţa zilei de 5 noiembrie 2010, la Spitalul de Urgență Floreasca din Capitală. Avea 67 de ani şi lăsa în urmă peste cincizeci de cărți, în majoritate volume de versuri, trei copii, Ioana, Andrei şi Ana Maria, păstrându-şi un loc în mintea multor generaţii de români.
Adrian Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare. Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga, fapt care i-a atras critici, mai ales după Revoluţie, când a intrat în Partidul Socialist al Muncii, creat de Ilie Verdeţ. Cu toate acestea, vasta sa creaţie, apreciată de critici şi de public în egală măsură, este moştenirea cea mai de preţ pe care o lasă generaţiilor ce vin.
Fondator, în 1973, al Cenaclului Flacăra, cu care va susţine 1.615 spectacole, în faţa a şase milioane de spectatori.
În anii '70, Adrian Păunescu a devenit o figură importantă în mass-media românească. Cenaclul Flacăra și revistele pe care le-a dirijat au exercitat o atracție indiscutabilă asupra tineretului și a vieții publice din România datorită combinației de idei de stânga de inspirație occidentală și de naționalism. Numeroși muzicieni din genurile rock și folk pe care autoritățile comuniste îi puteau considera „subversivi” au fost lansați sau promovați de Păunescu prin recenzii ori prin introducerea lor în Cenaclul Flacăra. În 1985, în urma unui incident la Ploieşti, care este trecut sub tăcere de autorităţile comuniste, cenaclul este interzis.
În 1990, Adrian Păunescu înfiinţează Cenaclul "Totuşi iubirea", care va funcţiona timp de 10 ani, susţinând concerte în ţară şi la Chişinău.
Cu puţin timp înainte să se stingă din viaţă, scrie, de pe patul de spital, ultima sa poezie, pe care o puteţi citi mai jos.
DE LA UN CARDIAC, CORDIAL
De-aicea, de pe patul de spital,
Pe care mă găsesc de vreme lungă,
Consider că e-un gest profund moral
Cuvântul meu la voi să mai ajungă.
Mă monitorizează paznici minimi,
Din maxima profesorului grijă,
În jurul obositei mele inimi
Să nu mă mai ajungă nicio schijă.
Aud o ambulanţă revenind
Cu cine ştie ce bolnav aicea,
Alarma mi se pare un colind
Cu care se tratează cicatricea.
Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,
Păziţi-vă şi inima, şi gândul,
De nu doriţi să vină anii grei,
Spitalul de urgenţă implorându-l.
Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.
Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate.
