(!) întinde arcul, domnule destins -
eşti scumpa mea încredere-n salvare -
sunt inutil, naiv sperietor
lângă divina mea sperietoare (!)
(!) nu am cerut (nicicând) nimic în plus,
doar te-am rugat de pace şi iubire,
dar nu te-ai îndurat să mă asculţi,
şi sufletul mereu să mi se mire (!)
(!) oare nici tu n-ai vreme de frumos?
nici tu n-ai timp de pâine şi de sare?
sufletul meu de cârpă nu mai vrea
să strige - în zadar - „noli turbare” (!)
(!) ce rost mai am când râsu-plânsu-i fals
şi când menirea mea se risipeşte
sub semnul trist al sfântului neant,
perfect, net/temător, ne/pământeşte (!)
(!) te rog frumos... [acum şi negreşit -
ochiul tău nalt nu poate să te mintă -
destinde arcul, domnule distins,
nu mai rezist să fiu (zadarnic) ţintă (!)
