Acum, când ceasul bate jumătatea vieţii,
stai şi pleci şi te întorci în fiecare zi,
ca şi cum te-ai afla tocmai la început!
Şi, de fiecare dată, cu ochii în/spre Sus,
rosteşti hamletian: „a fi or a nu fi!”
Şi parcă nu te-a durut nimic, niciodată,
pe acest drum cu sens unic: numai dus!
Sau parcă te-a durut totul, totdeauna,
ca şi cum nu ai şti, ca şi cum nu ai vrea,
ca şi cum nu ai putea să-ţi răsară luna
în jurul pământului şi al sufletului tău,
în jurul acestei secunde legate de-o stea!
Acum, când ceasul bate jumătatea vieţii,
dă-te jos din carte... ori suie-te în carte
şi spune-ţi că eşti tocmai la început,
şi uită-te la steauă... şi mergi mai departe!