Cu toată „criza” mondială, lucrurile nu arată mai tragic decât în alte colţuri ale ţării. Din contră. Tecuciul se prezintă cochet, mai bine îngrijit chiar decât Galaţiul (de, comunitate mai mică, gospodărire mai judicioasă), cu magazinele duduind de reduceri.
Cu toate acestea, oamenii au motive să se plângă: „Plec din ţară, nu mai suport mizeria asta – dacă nu m-ar ajuta copiii, eu nu aş putea să supravieţuiesc din pensie”. Este doar una dintre părerile tecucenilor, greu încercaţi de creşterea preţurilor.
Sondajul de opinie care urmează îi pune pe oameni faţă în faţă cu ideea de criză: există? Şi dacă da, cum o resimt ei?
„…dacă aşa este peste tot?!”
„Normal că simt criza!”, declară franc Paraschiva Diba şi explică: „Am o pensie de şase milioane şi trebuie să plătesc patru milioane la întreţinere. Soţul este mort, iar eu nu aş putea să trăiesc dacă nu m-ar ajuta copiii mei, care sunt plecaţi din ţară.
De fapt, şi eu am să plec la fiica mea, în Israel, pentru că nu mai pot s-o duc aşa. Aştept puţin, până la vară, poate se iese din impasul acesta financiar şi pot să-mi vând apartamentul la un preţ normal. Acum… piaţa imobiliară are cel mai mult de suferit! Să ştiţi că afară lucrurile nu stau atât de rău ca aici, în România! O altă fetiţă de-a mea munceşte în Italia şi este foarte mulţumită, în continuare. A renunţat să fie profesoară la Tecuci şi acum face menajul în Italia. Dar ea spune că este mai bine”, încheie doamna Paraschiva, de 64 de ani.
Mai puţin expansiv, Costică, de 70 de ani, dă din umeri: „Este. Criză, mă refer. Ne descurcăm, cum ar putea fi altfel la Tecuci, dacă aşa este peste tot?!”. Corect, nu ne aşteptam să ne povestească nimeni că Tecuciul a devenit zonă liberă de impozite…
„Am înlocuit electrocasnicele”
„Păi, nu vedeţi că mănânc pâine?”, se amuză Vlad, de 50 de ani. V-o fi fost poftă de pâine, îi răspundem dubitativ. „Eh, poftă! Noi suntem amărâţi, ne plângem de criză! Dar lui Becali ce îi pasă că eu nu îmi permit decât pâine? Măcar să se facă culturile, să mai am ce mânca! Domnişoară, nasol tare o să fie când o da o secetă serioasă, ca în ’46, şi n-oi mai avea de unde să-mi iau neşte pâine…”. Omul râde amar şi pleacă ondulat, călare pe bicicletă.
Carmen, de 30 de ani, rămâne optimistă: „Încă nu au crescut preţurile la toate alimentele… Încă este bine. Mi-am cumpărat din decembrie toate electronicele şi electrocasnicele de care aveam nevoie, le-am înlocuit pe cele vechi şi acum nu mai avem, noi, familia, nevoie de nimic. Într-adevăr, s-a scumpit carnea şi asta mă îngrijorează. Suntem mai atenţi cu toate cheltuielile”.
„Dacă nu mă afectează la salariu…”
„Mai rău ne aşteptăm să fie. Mai bine – în nici un caz”, zice şi Florin, de 34 de ani. Preocupat, bărbatul îşi continuă drumul spre grădiniţa fiului său.
Elena Cimpoca, 30 de ani, rezuma ceea ce, de fapt, în subtext, ne-au zis toţi tecucenii: „Da, este criză. Şi ce dacă? O să rezistăm şi o să trecem şi de asta”. După o clipă de gândire, femeia subiectivează problema, spunând ca pentru sine: „Dacă nu mă afectează la salariu – şi nu mă afectează – eu sunt mulţumită”.
Om fi egoişti, om fi purtând ochelari de cal, dar adevărul este că tot balonul CRIZEI se simte la modul personal. Românii au oricum suficiente probleme cu sistemul de sănătate, cu băncile şi creditele, cu traficul, cu infrastructura ca să aibă de-abia acum impresia că au dat de CRIZĂ! Europa se poate alinta cât doreşte, noi suntem demult hârşiţi…
