Călătoare neobosită pe tot globul, dar mai ales între România şi Franţa, o nomadă între vers şi scena de teatru, actriţa şi scriitoarea Ioana Crăciunescu îşi dedică o parte din timp şi unor proiecte pentru artişti. Săptămâna aceasta a revenit la Galaţi, după o lungă absenţă, împreună cu poetul Dan Mircea Cipariu şi artistul Mihai Zgondoiu, în turneul de promovare a albumului şi filmului documentar „Scriitori pe Calea Regală”.
I-am descoperit, într-o discuţie de câteva minute, prezenţa tonică, privirea proaspătă peste toţi şi toate şi i-am întrezărit încrederea nebănuită în generozitatea naturii umane şi în puterea fiecăruia dintre noi de a schimba ceva. La 68 de ani, viaţa Ioanei Crăciunescu se cântăreşte în experienţe, călătorii, personaje şi în poeme.
- Trăiţi de ani buni, în şi între două ţări, România şi Franta…
- Nu mai am două ţări, am planeta întreagă la dispoziţie, cum spunea Nora Iuga (în filmul documentar „Scriitori pe Calea Regală”, n.a.). După 20 de ani de trăit şi de lucrat în Franţa, o simt ca o mamă adoptivă, care m-a educat şi crescut altfel decât mama naturală.
Trăim o epocă în care multiculturalul a devenit şi multifamilial şi alte „multi”… Pierderea celulei familiei cu care se confruntă societatea umană, duce, în plan cultural, la acelaşi inconfort, dar în experienţa umană te îmbogăţeşte enorm. Aproape că a fost alegerea ei, a Franţei, nu a mea. Ni se întâmplă să nu fim înţeleşi de cei de acasă, ci de un străin. Se întâmplă, după lungi absenţe, să fii înţeles şi acasă.
- E o frustrare personală?
- Eu nu pot să mă plâng că România nu mi-a dat tot. Pot să mă bucur cu ce am învăţat în plus. Chiar dacă sunt în vârstă şi mă apropii de un sfârşit, mă bucur tot ca un copil.
- Ce le-aţi dus francezilor atunci când aţi plecat, în ’90, spre Paris?
-Am dus tot ce am învăţat, o bază solidă în teatru şi film, aşa că am putut să asigur roluri de durată în Franţa. Ceea ce se întâmplă mai puţin în sistemul lor de teatru, căci acolo poţi să fii actor şi dacă nu ai studii în domeniu.
Am plecat cu experienţa jocului lângă nume mari, Iordache, Dinică, Repan, Mălăele. Asta nu se pierde. Libertatea îţi aduce puterea de opţiune. În momentul în care minerii loveau cu bâta, mie mi s-a oferit un rol în Dostoievski pe scena pariziană.
- Şi ce aduceţi înapoi, în România?
- Aduc o privire mai puţin încrâncenată, o relativizare mai mare a evenimentelor. Nu pot să aduc ceea ce aş numi cumpăna între două fântâni şi nu pot să opresc bătălia pe o singură găleată.
- Nici nu ar putea fi pe aceeaşi balanţă două culturi aflate la distanţe considerabile una de alta, nu?
- Nu pot fi asemănate, într-adevăr. Sunt grade de civilizaţie diferite. Franţa a învăţat cu mult înaintea noastră să-şi apere cultura, noi suntem la faza de dezvoltare a ei. De aici apar decalajele de opţiuni, de comportament. În ’90 cred că eram unul dintre puţinii intelectuali câştigători, care nu avea nimic de împărţit. Nu ştiam ce să aleg, carnetele de partid care se ard sau carnetele de revoluţionar care se cer?
- Jucaţi în spectacole pe toate continentele, scrieţi cărţi de poezie, dar va implicaţi şi proiecte culturale. Ce nişă acoperă ele?
- Sunt puţin saturată de nenumăratele ONG-uri care salvează în taiga pinguinul care nu există, care luptă împotriva cancerului, a drogurilor, pentru salvarea planetei, animalelor şi a diverselor vieţuitoare. Cred că şi intelectualul, şi omul de ştiinţă, şi bibliotecarul trebuie salvat. Aş axa atenţia înspre categoria de oameni între 40-60 de ani care nu mai reuşesc să îşi mai termine operele, compoziţiile, cercetările sau traducerile. Aici e nevoie de timp. Pot să fac atât cât poate face un grădinar în grădina lui, ţinând cont de anotimpuri.
- E un avantaj contactul direct cu Occidentul?
- Franţa m-a ajutat să privesc la modul general. Aici suntem obligaţi prin mass-media, prin acţiunile politicienilor să privim numai azi şi mâine. Nu în perspectivă. Franţa mi-a dat nuanţe. Mi-a dat ceva ce s-ar putea numi educaţia celor şapte ani de-acasă. Nu e vorba de cea dată de părinţi, ci de o educaţie de tip civil.
- Ce lipsuri mai resimţiţi aici?
- Simt lipsa atenţiei celuilalt faţă de celălalt, lipsa dăruirii personale. Aici s-a instaurat legea fricii, a supravegherii, a suspiciunii obligatorii. Inflaţia de catastrofă de pe televiziunile româneşti nu o văd în Occident. Sunt, de fapt, nişte bagaje mai vechi, aduse şi îmbrăcate în straie noi. Nu un om suferă de depresie, de paranoia, ci o ţară trebuie internată, trebuie dezrobită.
- Poezia e o scăpare?
- Nu cred că cititorii pot recurge la poezie ca analgezic. Eu nu aş putea altfel, dar e cazul a foarte puţini pacienţi, dacă pot spune aşa. Poezia face apel la sinceritate. Ca să cauţi în zonele cele mai întunecate ale tale îşi trebuie curaj.
- Şi România tot aşa se vede din afară?
- Eu le-am arătat străinilor tablourile celebre, nu gunoiul de la toaletă. Cei ce au văzut România prin ochii mei au cea mai bună impresie despre ţara asta, cei care au văzut-o prin ochii altora… nu garantez. Venind la anumite intervaluri în România, văd progresul, dar îl consider unul foarte lent. Avem idei, necazul e când acele idei le folosim în scopuri proaste.
Explicaţie foto: Tonică şi nonconformistă, actriţa şi poeta Ioana Crăciunescu se implică în proiecte culturale diverse
