A venit la redacţie hotărât. La mică publicitate. Vroia neapărat să dea un anunţ prin care să-şi informeze familia şi cunoscuţii că e mort.
A fost refuzat. Cum să dai cu bună ştiinţă anunţ de deces unui om viu, pe care îl vezi în faţa ta? A insistat la conducere, a explicat de ce vrea atât de mult lucrul acesta şi a anunţat apoi că va manifesta cu pancarte agăţate pe maşină, dar nu se lasă.
Unii l-au considerat plecat de acasă, alţii disperat, alţii şi-au făcut pur şi simplu cruce. Puteam să-l considerăm un subiect, să-l fotografiem şi să-i publicăm gratuit povestea. Dar uneori, cel puţin aşa mi se pare mie că trebuie făcută meseria asta, e obligatoriu să renunţi la subiecte şi să ajuţi omul.
Aşa că nu-i vom publica numele, nici adresa (locuieşte într-un cartier gălăţean) şi nici nu vom spune când şi cum am mai scris despre el, pentru că am mai scris şi nu de rău despre acest om interesat de soarta locului unde trăieşte şi gata să pună umărul pentru a-l înfrumuseţa. Ne-am gândit că, oferind datele de identificare, familia s-ar simţi jignită şi n-am ajuta cu nimic. O să vă spunem numai pe scurt povestea lui.
Are doi copii, un băiat şi o fată, însă mai mult despre fată şi nepoata lui a vorbit. Îl doare că nu-i mai deschid uşa. Are în jur de 60 de ani, a ajutat un norod de oameni de-a lungul timpului şi acum e singur cuc. E deja înmormântat în propria casă, peste pragul căreia nu mai trece nimeni.
Încă mai are multe de dat, şi material şi spiritual, şi nu mai are cui. Se simte zidit, de viu, ca într-un cavou. Ar striga şi nu are cine să-l audă. Aşa că a găsit singurul semnal de alarmă pe care îi consideră potrivit: să dea anunţ la decese şi să-i vină familia, mai ales fata, prietenii, la uşă, iar el să-i întrebe: „Măcar acum aţi venit?”.
O răzbunare nevinovată, un troc cu superstiţiile care ne spun că, odată omorâtă, moartea chiar moare, sau un urlet de disperare al unui om singur şi părăsit de toţi?
Probabil, veţi spune, n-a fost toată viaţa un sfânt, şi n-am de unde să ştiu ca să vă contrazic. Poate că o avea şi el nişte păcate de mărturisit, o fi greşit, cum greşim toţi, faţă de ai lui şi faţă de lumea întreagă… Dar nimeni nu merită singurătatea, nimeni nu merită izolarea până la moarte.
Şi, cum spunea şi el, nu e singurul în situaţia asta. E un flagel, o molimă a vremurilor pe care le trăim. Ne-am sălbăticit în aşa hal că nu mai găsim în noi iertarea, dăruirea, compasiunea, interesul pentru semenii noştri, fie că ne sunt rude se sânge, fie că sunt doar simpli trecători pe lângă noi.
Omul care vroia să-şi anunţe propria moarte e un fapt divers, o mică întâmplare din sutele de drame întâmplate zilnic sub nasul nostru. Dacă povestea lui înseamnă ceva pentru cititorii acestui ziar, atunci n-am scris degeaba. Dacă nu, Dumnezeu cu mila! Asupra cui are părinţi, prieteni, cunoscuţi, bolnavi de singurătate şi disperaţi după un glas de om care să le spargă liniştea celor patru pereţi ai casei.
Foto: internet
