Ce să-i spun Mariei despre Mama? Cred că nu ştiu nimic despre Mama. Şi nu ştiu dacă am să aflu vreodată. Dacă Mamă egal Naştere, şi dacă habar n-am ce-i Naşterea, cum să ştiu despre Mamă mai mult decât se vede, decât se aude? Şi cum să nu divinizez această Alcătuire din două silabe identice, delicate, pure, frumoase, misterioase, aşa, cât să poată fi rostite mereu şi uşor, cât să nu poată fi uitate niciodată?…Îi zic Mariei că trebuie să fac (din nou) un sal ...

respir – [ce dor sălbatec!] – levănţică – [plus douăzeci şi patru de carate!] – mă uit şi mă apucă 13-14 şi 15-16 gânduri preacurate şi-un fel de dor nebun, fără sfârşire, şi-o viaţă defensivă, fără moarte – şi stau la geam, şi-o chem la poezie, dar ea nu vine...şi pândesc muşcate !!! dar e frumos – nu poate să nu fie – în jurul ei toţi mor de admirare, toţi zic şi scriu în gând: jos pălăria (!) şi-şi pun de vis şi de spânzurătoare !!! ...

Veniţi de luaţi Lumină!… aud clar din partea Cealaltă a drumului care conduce undeva, care aduce de undeva. Veniţi de luaţi Marie!… aud limpede din aceeaşi parte. Oare-i bine să-(mi) las partea Asta de izbelişte şi să trec după Lumină? Oare-i bine să mă duc după Marie? Şi toată recuzita Sfintei Copilării se adună în mijlocul Luminii cu Marie, în mijlocul Mariei cu Lumină, în Epicentrul celei care Naşte Totdeauna! Aş vrea să trec şi eu, dar mi-i frică! Nu ştiu de ...

nu mă aşteptam să vină, dar a venit - şi chiar a fost frumos, a fost minunat uite, acum sunt exact în toiul frumuseţii, sunt şi subiect, sunt şi predicat, am deschidere şi dezlegare la toate am chiar şi INFERN personal, am totul la unghia mică, am aer de mare - lumea se uită şi strigă „bravo” şi „halal” nu mă aşteptam să vină, dar a venit - şi chiar am crezut că palma pe creştet mi-a pus dumnezeu uite, acum îmi amintesc vocea poetului: „vai de capul creierului m ...

Se ia o coală de hârtie. O coală de hârtie albă, dacă cerneala-i neagră. O coală de hârtie neagră, dacă cerneala-i albă. Se aşează coala de hârtie pe o masă netă. Se aşează călimara cu cerneală la îndemâna mâinii care scrie: dreapta, dacă nu eşti stângaci… stânga, dacă nu eşti dreptaci. Se organizează tocul, se sfinţeşte peniţa. Se face semnul crucii spre răsărit, dacă-i seară… ori spre asfinţit, dacă-i dimineaţă. Nu se scuipă în palme. Nu se scuip ...

MARIILE mele sunt multe, nu pot/ să le număr, nu ştiu câte sunt/ - le adun şi le scad, le iubesc şi le scot/ la joacă prin IADUL meu mov şi mărunt// MARIILE mele au plâns şi m-au dus/ anonim şi curat în ispitele lor,/ m-au dus în mătăsuri, pe jos şi pe sus,/ m-au dat la statui de mâncare şi dor// MARIILE mele mereu mi-au făcut/ jucărele: arc, sabie, zmeu şi şotron/ - mi-au spus că-s o biată fărâmă de lut/ şi n-am să ajung niciodată ION// MARIILE mele mi-au zis că ...

Se ia o coală de hârtie asemănătoare cu aceea din ziarul de ieri. Însă numai cu o deosebire: să fie mai mare. Adică, mai pe înţelesul celor interesaţi, lungimea să se întindă pe lăţime, lăţimea să se extindă pe lungime… şi amândouă să tindă la Infinit. Apoi, dacă-ţi dă mâna şi dacă te ţin curelele de transmisie dintre proză şi poezie, te apuci să scrii circumstanţial de loc, de mod, de timp şi de meserie, nu în dorul făinii, nu în ciuda sepiei din călim ...

şi eu sunt în plante, şi tu eşti în plante: tu eşti miozotis, eu sunt mărăcine - n-adâncul albastrului tău fără margini vin toate nălţimile-n veci să se-ncline: vin valuri şi valuri de regi şi regine, vin zei, dumnezei şi pandore şi parce, vin sclavii, proscrişii, deştepţii, nebunii şi tot ce durează şi tot ce se sparge acum, chiar acum, tremurând - fiecare vrea poartă deschisă la nu-mă-uita/re din jurul meu singur şi rece fug toate: şi scurte şi lungi şi duşman ...

de-atâta linişte şi pace/ îmi urcă inima la gât - strig un duşman ori o duşmancă/ acum să-mi ţină de urât tăcerea huruie nebună/ - nu pot să stau, nici să mă duc - de-atâta calm şi nepăsare/ mă frâng, mă sparg şi mă hurduc e mult prea lungă nemurirea,/ prezenţa lipsei împrejur - nu cred că mai suport această/ des/tindere, nu mai îndur sunt într-un fel de strâmtorare,/ vasal prea/blândului nimic - imensitatea mă sfărâmă/ fără tic-tac, fără tac-tic salcâ ...

E iarnă. O văd cum zgreapţănă pe/la geamurile îngheţate bocnă. Vrea să-i dau drumu-n casă, că dârdâie. Nu-i dau. Că-i frig. Şi-n casă-i tot iarnă. Că n-avem căldură. N-am fost cuminţi. D-aia n-avem. Iarna, stau în casă, tremur şi dau lucrare de control la primăvară. Dau frumos, lizibil, fin, înclinat, elegant. Uite-aşa dau: „N-ai vrut să-mi dai măcar un lux din ochii tăi. La primăvară, mă duc departe, să mă bată în cap lumina celor sfinţi. Acolo, nu-i ace ...