Din când în când, cam de câteva ori într-o viaţă lungă sau scurtă sau bună sau rea sau grea sau uşoară sau seacă sau plină sau... mi se întâmplă să întâlnesc, să mă întâlnească şi să mă minuneze câte o Alcătuire Perfectă, adică o Femeie fără nici măcar un cusur! Ieri, spre exemplu, în magazinul doamnei Maria, pe strada Uitării, am rămas stupefiat când a intrat o fetişcană să cumpere nu ştiu ce! Jur, parcă înghiţisem un hectar de ciuperci halucinogene! Parcă mă pocnise leuca-n creştet! Parcă mă trăsnise cel mai mare fulger din Istoria Luminii! Indescriptibil de frumoasă! Numai dalta unui Michelangelo ori penelul unui Rafael ar putea imortaliza asemenea Apariţie Genuină! O Madonă Dumnezeie, cum glăsuieşte şi scrie Mihai Eminescu! O fiinţă tulburătoare prin eleganţă şi sobrietate fizică şi vestimentară! O statuie mobilă! O sintagmă sublimă! Nici urmă de ostentaţie! Un surâs foarte subtil, mai abitir decât a reuşit Leonardo da Vinci pe pânza cu Mona Lisa! Un fel de Plutire Celestă! Un fel de lepidopteră misterioasă, parcă trimisă special să demonstreze cum se poate uita Deşertăciunea Vieţii cel puţin o Clipă, cum nu se poate uita că Divinitatea-i o Forţă Universală halucinantă, cu Centrul pete Tot! Nu?... Cât a stat Minunea Femeiască în magazin, n-am scos nici o vorbuliţă, n-am respirat, n-am făcut nici un pas! Locul întâmplării parcă se transformase-ntr-un Altar al Mirării! Brusc, am simţit că mi se îmblânzeşte Sufletul, că ochii mi se fac Doi Preoţi... şi că se merită să trăieşti şi numai pentru asemenea Întâmplare Astrală! Şi iată ce fulguraţie mi-a trecut prin Cutia de Sus!
„Ochii mei... doi preoţi singuri în altarul/ trist al poeziei... şi cântând în sus/ oda dezlegării marilor păcate/ pentru mântuirea celor care nu-s/ încă zei de treflă ai deşertăciunii,/ încă sclavi daţi hrană morilor de vânt.../ nu ştiu dac-aude cel care nu vede/ cum nici în biserici taine nu mai sînt!// Singuri... şi lumina-şi fură prin vitralii/ peste care colbul se aşterne sfânt/ şi pe unde pururi nu o să mai treacă/ linişti către apă, aer şi pământ,/ către focul-rege scump al re-vederii/ celor din păcate fericiţi... şi goi/ duşi la jur şi samă-n marea socoteală/ când ce-i înainte-i plin cu înapoi!// Samă... dinspre cerul întrerupt de boltă/ parcă-i vin răspunsuri strigătului meu,/ parcă nişte păsări lungi, începătoare/ bat şi vor să cadă pe pământul greu/ de atâta lipsă, jertfă nestemată,/ care se sfărâmă şi notează plus/ peste ochi... doi preoţi ultimi în altarul/ trist al poeziei... şi tăcând în sus!”
