Timp de şase decenii, medicul cardiolog Radu Grigore s-a aflat în slujba pacienţilor gălăţenilor. Zi de zi, aproape fără întrerupere, viaţa doctorului Grigore s-a împărţit între munca din spital, acolo unde a pus bazele actualei secţii de cardiologie, şi activitatea de cercetare, concretizată prin publicarea unor prestigioase volume medicale şi sute de lucrări prezentate la congrese şi conferinţe naţionale şi internaţionale. Ajuns la 90 de ani, dar cu mintea şi cu spiritul încă tinere, doctorul Radu Grigore priveşte cu nostalgie spre trecut şi cu regret spre prezent. Nostalgie, pentru că 60 de ani trec într-o clipă atunci când pasiunea stă la baza profesiei. Regret, pentru că şi acum şi-ar dori să facă la fel de mult ca în trecut, însă starea de sănătate nu-i mai îngăduie. Vi-l prezentăm astăzi pe doctorul Radu Grigore, medicul de numele căruia se leagă indisolubil începuturile cardiologiei gălăţene şi dezvoltarea acestui domeniu în judeţul nostru.
- Domnule doctor, ştiu că aţi absolvit secţia literară a Liceului "Vasile Alecsandri" (actualul Colegiu "Vasile Alecsandri" - n.r.). Totuşi, aţi ales să daţi admiterea la Medicină. Ce v-a determinat să urmaţi această cale?
- Atunci când am terminat liceul, am participat la o discuţie între colegi. Unii au ales să meargă la politehnică, unii s-au îndreptat către limbi străine, dar pe mine m-a tentat medicina. În 1948, am terminat liceul şi am plecat să dau admiterea la Medicină, la Cluj. Pe atunci, universitatea din Cluj-Napoca era considerată ca având o bună tradiţie în învăţământul medical. Am dat examen la anatomie, la fiziologie şi la chimie. Când am trecut cu brio de aceasta etapă, a urmat proba orală. Acolo am mers fără nicio emoţie, pentru că ştiam deja că pot să fiu admis fără probleme. Luasem printre primele două sau trei medii la materiile scrise. Am intrat din prima, iar facultatea am absolvit-o în 1954.
- Cât de mare a fost competiţia la admitere?
- A fost o competiţie acerbă, care a continuat şi pe parcursul anilor de studenţie. M-au ajutat însă enorm cunoştinţele acumulate în şcoala primară şi în liceu. Eu sunt născut la Independenţa. Pe vremea mea, şcoala primară dura şapte ani. Am avut acolo învăţători excepţionali, pe care nu voi putea să-i uit niciodată. Aceştia au avut un rol extraordinar în formarea mea. Am venit apoi la Galaţi, au urmat alţi ani de învăţământ general, după care anii de liceu. Pentru că eram mai mare printre colegi, am făcut o cerere şi am urmat doi ani de liceu într-un singur an. Astfel, am făcut ultimii patru ani în trei ani. Nouă, copiilor veniţi de la ţară, ni se părea foarte lejer la şcolile din oraş. Acasă, munceam toată ziua la câmp sau în gospodărie. Când veneam toamna la şcoală, era ca o recreere. Acum, pot să glumesc cu uşurinţă; au fost însă nişte ani foarte grei, când tremuram la propriu de frig. În timpul liceului, am prins şi seceta (seceta şi marea foamete prin care locuitorii Moldovei şi ai Munteniei au trecut în anii 1946 şi 1947 - n.r.).
Întorcându-mă însă la învăţământ, trebuie să remarc faptul că şi la Galaţi am avut parte de profesori foarte buni, unii dintre ei somităţi în materiile pe care le predau. Acest lucru mi-a fost de asemenea de un real ajutor în formarea mea profesionale şi, în primul rând, umană. Pe atunci, noi nu ştiam ce este pila în învăţământ. Era foarte simplu: învăţai, treceai; nu învăţai, nu treceai. La liceu, am urmat secţia literară. Îmi plăcea foarte mult să citesc şi eram îndrăgostit de poezie. Vorbesc însă de poezia care are şi o anumită melodicitate, cu ritm, rimă şi măsură. Am învăţat bine şi latina, iar colegii glumeau, numindu-mă latinistul clasei. Când a venit însă vorba de admiterea la facultate, am ales Medicina.
- Aţi spus că pe atunci nu se ştia ce este pila în învăţământ. Cum vi se pare că s-au schimbat lucrurile astăzi?
- După ce am terminat studiile, nu am mai avut legături directe cu lumea şcolii. Totuşi, unele lucruri cred că pot fi percepute mai bine din exterior, atunci când nu eşti direct implicat. Impresia mea este că în România actuală avem în continuare oameni buni, oameni mari, specialişti foarte bine pregătiţi. Din păcate, aceştia sunt de cele mai multi ori marginalizaţi, fiind daţi la o parte de incompetenţi. În societatea românească actuală, nu diplomele ne lipsesc, ci educaţia civică. Această educaţie este cea care stă la baza unei democraţii sănătoase. Am fost în multe ţări occidentale şi mi-am dat seama că democraţia adevărată înseamnă, întâi şi întâi, educaţie civică. În lipsa acesteia, şi democraţia lasă de dorit.
”În România, avem în continuare oameni buni, oameni mari, specialişti foarte bine pregătiţi. Din păcate, aceştia sunt de cele mai multi ori marginalizaţi, fiind daţi la o parte de incompetenţi.”
- Ce înţelegeţi, mai exact, prin educaţie civică?
- Mă refer la relaţiile dintre oameni, la respectul reciproc pe care ni-l arătăm unul altuia. Aici, mai avem enorm de lucru. Nu este neapărat o chestiune de educaţie în şcoală. Eu aici includ şi înţelepciunea ţăranului simplu, aşa cum o întâlneam altădată. Am avut mulţi pacienţi de la ţară, oameni fără studii, dar care impuneau respect prin bunul simţ pe care îl aveau. Tatăl meu, spre exemplu, avea doar câteva clase. Citea însă toate ziarele şi ştia toate mişcările de pe front. Ulterior, când s-a angajat la CFR, învăţase pe dinafară Mersul trenurilor. Avea o memorie fantastică.
- Aţi moştenit această calitate?
- Eu spun că da. Mi-a şi plăcut să învăţ, însă şi reţineam repede. Altfel, ar fi fost un chin să reţin toată materia din timpul liceului şi, cu precădere, pe cea din facultate.
- Dintre toate specialităţile medicale, cum v-aţi orientat către cardiologie?
- Mai întâi, am făcut specializarea în medicină internă. În 1959, am dat examenul de atestare în medicină. Cardiologia mi-a trezit interesul în timpul activităţii ca medic internist. Am observat că era vorba despre o patologie vastă, cu multe ramificaţii către celelalte specialităţi şi pentru care încă nu eram pregătiţi. Aşa că am urmat o a doua specializare, în cardiologie, la Bucureşti, pregătire pe care am terminat-o în 1965. A fost apoi o şansă pentru pacienţi şi pentru medici faptul că s-a construit şi s-a înfiinţat Spitalul Judeţean de la Galaţi, în 1972. Atunci am fost desemnat şeful secţiei de cardiologie din cadrul acestui spital.
- Cum aţi găsit secţia, atunci când aţi preluat-o?
- Era o secţie abia înfiinţată. Vă daţi seama că nu aveam la îndemână mare lucru. Mai aveam doi colegi cardiologi. Când am intrat în secţie, erau doar geamurile, uşile, paturile şi varul de pe pereţi. Numărul de bolnavi era însă şi pe atunci foarte mare, uneori pacienţii stând câte doi în pat. Cum volumul de muncă era semnificativ, nu am ştiut ce e aia zi liberă în cei 25 de ani cât am stat la şefia secţiei. Ministerul Sănătăţii m-a trimis în schimburi de experienţă la Paris, Strasbourg, Bordeaux, Marsilia şi Belgrad. Doar în Franţa, am vizitat opt clinici de cardiologie. De acolo, am venit cu idei noi pentru organizarea secţiei noastre de cardiologie.
- Ce făceaţi în privinţa dotării cu aparatură medicală? Presupun că ideile aduse din Occident nu erau suficiente.
- Tot cu sprijinul Ministerului Sănătăţii, am reuşit să ajung la Freiburg, în Germania de Vest de pe atunci. Acolo am vizitat o companie de echipamente medicale şi am putut aduce la Galaţi aparatură de ultimă generaţie, pentru standardele vremii. Nu exagerez dacă spun că Galaţiul avea, la acea vreme, în 1978, cea mai modernă secţie de cardiologie din ţară. Întreceam, din acest punct de vedere, centre universitare cu tradiţie, cum sunt Bucureştiul sau Iaşiul. Ajunseserăm o secţie de referinţă în ţară. Trebuie spus că am obţinut banii necesari pentru acea aparatură nu de la autorităţile de la Bucureşti, ci de la Combinatul Siderurgic din Galaţi.
”Nu exagerez dacă spun că Galaţiul avea, la acea vreme, în 1978, cea mai modernă secţie de cardiologie din ţară.”
- Cum s-au schimbat lucrurile pentru pacienţi după înfiinţarea şi dotarea secţiei de cardiologie?
- Urmarea firească a fost că am reuşit să salvăm foarte multe vieţi. În cifre, am redus mortalitatea cu un sfert. Pe lângă aparatură, a contat însă şi modul de lucru pe care îl impusesem în secţie. Am ţinut mereu să lucrăm în echipă, uneori devenind poate chiar şi incomod printre unii colegi mai individualişti. Argumentul pentru lucrul în echipă era unul singur. În medicină, spre deosebire de ştiinţele exacte, doi şi cu doi nu fac întotdeauna patru. Cu alte cuvinte, interpretarea unui diagnostic poate diferi, de la medic la medic. Atunci când discutăm cazul în echipă, fiecare dintre medici are un punct de vedere sau observă ceva care celuilalt i-a scăpat. Astfel, actul medical are foarte multe de câştigat.
- Ce aţi făcut după ieşirea la pensie?
- Am consultat în continuare pacienţi, la Policlinica cu Plată, din 1995 şi până în 2014, atunci când problemele de sănătate nu mi-au mai permis. Activitatea de medic îmi lipseşte cel mai mult astăzi. Aş vrea să fac şi mai multe decât ceea ce am realizat deja, însă vârsta îşi spune cuvântul. Profesia de medic este nobilă, însă foarte grea, dacă o practici aşa cum trebuie. Nu îţi mai rămâne timp de aproape nimic şi nici nu te îmbogăţeşti, dacă eşti onest. Eu şi soţia mea am fost amândoi medici şi locuim într-un apartament. Pentru noi a contat însă întotdeauna să facem totul pentru pacient. Dacă este să am o bucurie în legătură cu ceea ce a rămas în spital după mine, aceasta constă în faptul că secţia de cardiologie nu a stagnat, ci a cunoscut o dezvoltare constantă de-a lungul anilor, graţie eforturilor celor care mi-au urmat la conducere. Este vorba despre doamna doctor Eugenia Nechita şi, acum, despre doamna doctor Lucica Grigorică.
Autorul celui mai amplu tratat despre unda Q
Pe lângă activitatea medicală desfăşurată pe parcursul a şase decenii, dr. Radu Grigore a avut şi preocupări ştiinţifice constante, eforturile sale în acest sens fiind concretizate în peste 200 de lucrări prezentate la congrese şi conferinţe naţionale şi internaţionale. Activitatea sa ştiinţifică a continuat şi după pensionare. A participat cu lucrări la congresele de la Paris, Budapesta, Milano, Sîktîvkar (în Rusia, în apropiere de munţii Ural - n.r.), São Paulo, Montreal, Kyoto, Gdańsk şi Köln.
Lucrarea sa de doctorat, susţinută la Iaşi, în 1974, s-a numit "Contribuţii la studiul cardiopatiei ischemice în diabetul zaharat". În această teză, doctorul Grigore a subliniat faptul că există foarte multe cazuri de accidente cardiace la pacienţii cu diabet zaharat nedepistat. Argumentele sale din această lucrare sunt cât se poate de actuale, având în vedere complicaţiile diabetului zaharat, o maladie subdiagnosticată în România şi în lume.
Volumul "Unda Q în infarctul miocardic" poate fi considerat, pe bună dreptate, rezultatul muncii de cercetare şi al experienţei clinice de o viaţă a doctorului Grigore. Lucrarea a apărut deja în două ediţii, la Iaşi şi la Bucureşti, şi este foarte consultată de către numeroşi specialişti pe internet. Este considerată "cea mai mare monografie în lume cu acest subiect", aşa cum a numit-o prof. dr. Dumitru Zdrenghea, de la Cluj-Napoca.
