Poetul esenţial Mihai Eminescu, cel care ne-a „formatat” o limbă stabilă şi nestricată încă de tot în aproape un veac şi jumătate, este la fel de viu şi astăzi. Ce român nu a auzit de Eminescu? Etichetat în primul rând ca poet, acest brand naţional a fost, asumându-şi răspunderea de jurnalist (într-o vreme în care articolele erau, foarte comod, anonime, Eminescu le semna, uneori în contrast şi cu orientarea ziarului „Timpul”, al cărui redactor-şef, jurnalist şi corector era), analistul perspicace şi corect, cu viziune clară, cu o alchimie a demonstraţiei economice, sociale, politice, istorice ori artistice, un antropolog formidabil, o gândire modernă, europeană. Un ziarist cinstit! Modern: citea presă europeană şi folosea serviciile primei agenţii de ştiri din lume, un Reuters al vremii – Havas, şi, la o ţigare, ostenit de o zi la ziar în care făcuse de toate, mai copia la „xerox”-ul timpului articole din presa străină, pe care le comenta a doua zi ori le contrazicea – tuşul, încă proaspăt, se copia uşor pe o foiţă de ţigare, de citit pe geamul de la ziar. Sigur, Eminescu se găseşte uşor azi în preţioase manuscrise purtând umbra mâinii Sale, se găseşte şi în tomuri vechi, în carte „noauă”, până şi on line. Păcat că nu e destul de cercetat!
Răspunsurile sale se potrivesc, iată, de prea multe ori, şi întâmplărilor noastre nenorocite de astăzi. Sting lumina şi mă întreb dacă aş îndrăzni să îl întreb ceva, dacă ar apărea de după colţ, zâmbind ori, încrâncenat, şoptind înjurătura disperării, auzită de la tatăl său: „Tu-i neamul nevoii!” Salut, mă plec şi îndrăznesc:
- Domnule Eminescu, ştiţi că şi în zilele aceste, în anno 2018, Guvernul se lăudă cu o mare creştere economică, spre invidia altor europeni şi rivalizată doar de... inflaţie?
- E un axiom în mecanică, efectul trebuie să fie egal cu cauza.
- O fi vreo modă nouă, ori era la fel şi pe timpul… „Timpului”?
- Ca să respectăm precizia matematică a guvernanţilor de azi (în anul 1880 - n.red.), un spor de peste treizeci şi patru la sută într-un period de trei ani şi ce va, pe când în Franţa, care avuse la 1865 un buget de 2 362 000 000 [franci], nu s-a urcat bugetul pentru anul 1879 decât la cifra de 2 miliarde 980 milioane, adecă în timp de patrusprezece ani şi în urma dezastrurilor suferite, un spor de abia 26 la sută. Negreşit în raport cu sporirea sarcinilor contribuabililor peste puterea lor a trebuit să se producă secarea forţelor productive ale ţării şi micşorare a avuţiilor particulare. Ca probă necontestabilă, veniturile domeniilor figurau în bugetul statului, la 1865 cu suma de 17 244 000 la 1871 cu suma de 20 461 000 la 1880 cu suma de 15 000 000. Rezervându-ne de a reveni asupra situaţiunei financiare după un studiu mai amănunţit al tuturor elementelor ei, indicăm deocamdată aceste liniamente generale. În faţa unei asemenea situaţii economice nu mai cutezăm a întreba daca românul se simte fericit de starea prezentă, ci vom întreba dacă guvernele şi factorii regimului constituţional se pot crede împăcaţi în conştiinţa lor la adăpostul formelor esterioare ale regimului parlamentar. Mai putem încă întreba dacă aceşti contribuabili, în cunoştinţă de cauză, au putut consimţi la sporirea atât de disproporţionată a cheltuielelor şi la micşorarea avuţiilor lor proprii. A da la această întrebare un răspuns afirmativ ar fi de a abuza de ficţiunile constituţionale, a tăgădui starea de astăzi trebuie să ne întristeze pentru prezent şi îngrijească pentru viitor, ar fi să arătăm o crudă nepăsare pentru soarta ţării.
- Acum, mulţi demnitari şi politicieni fac… excursii pe la DNA, iar partidele se sfâşie în loc să construiască oarece, la putere şi în opoziţie, uitând să sprijine proiecte comune importante. Tot aşa se băteau politicienii pe ciolan şi pe… „Timpul” domniei voastre?
- Evidenta încordare prea mare a patimelor politice puse în joc paralizează activitatea organului regulator (Parlamenul – n.red.), deci şi activitatea mecanismului întreg, în care fiece parte are rolul său deosebit, acest rol, cu toată deosebirea, este în strânsă legătură cu foloasele pe cari le aduce mecanismul ca întreg. Iregularitatea puterii elementare deci ajungând a învinge întregul mecanism, desigur că mişcarea acestuia va fi iregulară, fără spor şi folos, păgubitoare chiar, deci fiece parte a mecanismului va fi viciat în mişcarea ei, care trebuie să stea în legătură bine determinată de relaţiuni de reciprocitate cu celelalte. Traducând această comparaţie luate din mecanică în termenii vieţii statului, vom vedea lesne că frâul prea lung, ca să nu zicem desfrâul, lăsat partizilor, punere a mecanismului statului la discreţia lor esclusivă a fost cauza de căpetenie a compromiterii intereselor statului în afară şi înăuntru. În aparenţă legalitatea cea mai perfectă a domnit, Camerele se convocau regulat la epocele (ternenele – n.red.) prescrise în Constituţiune, mesagele domneşti (decretele – n.red.) aşterneau regulat programele diferitelor ministerii, încât s-ar fi putut crede că prin acele programe se consacră obligaţiunea reală, fără de a le urma, legile, bugetele, concesiunile se votau şi, chiar pentru acte sau vârâte fără de aprobare a Camerelor, se cerea mai în urmă înregistrarea, ca să nu fie lipsite de sancţiune (viza - n.red.) parlamentară. Un lucru lipsea însă. La actele cele mai importante, atât de caracter economic-financiar cât şi de caracter politic, lipsea voinţa reală şi sinceră a ţării legale.
- Despre ce vremuri vorbim oare, domnule, cele de atunci, ori cele de acum?
- Prin Constituţiunea noastră, conform aceasta şi cu tradiţiunile parlamentare din alte ţări, miniştrii sunt supuşi la un îndoit control: la acela al stării legale şi la acela al şefului statului. Greşeala noastră cea mai de căpetenie a fost că diferitele partizi, succedându-se la putere, în învierşunarea luptelor politice le-a fost permis de-a nimici pe adversarii lor şi de-a anihila prin urmare controlul binefăcător al unei opoziţiunii parlamentare. Dar partizile au făcut mai mult decât atât: ele au înlăturat până şi controlul şefului statului care, pus prin Constituţiune e mai presus de partizi (partide – n.red.), se bucură de toate acele prerogative constituţionale care-l pun în poziţiune de-a controla escesele de putere ale miniştrilor şi astfel a face posibil şi binefăcător mersul regulat al regimului parlamentar. Ca să ne rezumăm într-un cuvânt vom zice că: cheia bolţii regimului parlamentar consistă în manifestarea liberă a ţării legale ori de câte ori ea este chemată, în numele şefului statului, ca să fie consultată. Precum am declarat-o în mai multe rânduri, situaţia ţării o considerăm prea gravă ca să ne preocupăm numai de interesele de partid.
Ziarele opoziţiei reclamau în acel sfârşit de secol, de multe ori pe bună dreptate, falsificarea ori vicierea alegerilor; de astfel de acuzaţii nu ducem lipsă nici astăzi…
Ne grăbim deci a recunoaşte, din toate alegerile efectuate în această perioadă de 14 ani, cea dentâi alegere, din 1866, urmată îndată după votarea Constituţiunii, a fost aceea a cărei sinceritate e mai puţin bănuită. Şi cu câtă recunoştinţă ţara nu-şi aduce aminte de binefăcătoarea intervenire a şefului statului, prin o scrisoare deschisă către primul său ministru, prin care arăta Înalta Sa Domnească voinţă ca să se manifeste în libertate la alegeri. Preşedintele Constituantei a stabilit cu drept cuvânt ca principiu, şi astăzi, după o tristă esperienţă, o putem afirma cu mai multă tărie, că dacă regimul constituţional e menit de-a întări tronul şi de-a garanta prosperitatea ţării, orice violenţă ce se comite în contra acelui regim se comite în paguba prestigiului tronului şi totodată în paguba prosperităţii ţării. Putem deci afirma că, dacă alegerile ce s-au urmat după cele de la 1866 ar fi fost puse şi ele toate sub patronagiul şi controlul şefului statului, situaţiunea noastră ar fi cu totul alta decât cea de astăzi. Din nenorocire nu mai departe decât alegerile de la 1867 au fost cea dentâi desfidere dată regimului constituţional, iar consecuenţa imediată şi vădită a epocei reteveiului şi a influenţei morale a fost că, în proporţia în care s-au violat garanţiile constituţionale şi s-au pus la discreţia nesaţiului ambiţiilor, în acelaşi raport s-a compromis şi starea economică prin concesia Strusberg şi prin cheltuiele nesocotite ale anilor 1867 şi 1868. Precum o zidire la care se simte vreo deteriorare, dacă nu vine arhitectul să oprească ruina prin măsuri luate din capul locului, se deteriorează, în proporţii din zi în zi mai mari, astfel şi regimul parlamentar s-a viciat la noi din zi în zi mai mult, încât miniştrii au ajuns astăzi în poziţia de-a putea guverna după placul lor, fără control de jos, fără control de sus.
Se reproşează mereu şi alegătorilor vina votului care aduce la putere noi necazuri, dar dacă este dus cu zăhărelul pentru că este prea… bun la suflet?
În adevăr, din capul locului o mare parte din alegătorii noştri, unii lipsiţi de indispensabila educaţie politică, alţii zdruncinaţi în interesele lor prin mărimea impozitelor, alţii în fine cu interesele agronomice cele mai vitale la discreţia guvernului şi adeseori la discreţia adversarilor lor, lipsiţi apoi de o justiţie care, amovibilă fiind, e departe de a prezenta garanţiile unei puteri judecătoreşti de sine stătătoare, corolar indispensabil al regimului constituţional, alegătorii, corpuri - corpuri, sunt supuşi arbitrariului de partid.
Dacă vom adăogi pe lângă aceste inconveniente şi pe lângă masa de funcţionari de care dispunea deja până acum guvernul şi pe cei creaţi în anii din urmă prin concentrarea în mânile sale a impozit ului băuturilor, a monopolului tutunurilor… [...] a administraţiei drumurilor de fier, fără a mai face amintire de favorurile ce pune la dispoziţiunea prozeliţilor săi (precum arenzi, vânzări de proprietăţi şi întreprinderi operate pe o a cincea parte a teritoriului statului), dacă vom adăoga, pe lângă toate acestea, manipularea fără control, augmentabilitatea discreţionară şi neconştiincioasă (în sensul de „fără conştiinţă” – n.red.) a unui buget a cărui cheltuieli sporesc în realitate, a cărui venit uri se îmflă în realitate, atunci nu mai rămâne nici umbră de îndoială că un regim constituţional aplicat în asemenea condiţii e o iluzie şi nimic decât o iluzie, o înşelăciune, o păzire a formelor curat esterioare, o ficţiune…
