- Care sunt originile Cezarinei Adamescu? Unde a studiat și și-a desăvârșit pregătirea?
- Existența mea, ”de la origini până în prezent”, își află două izvoare, care domol sau impetuos se revarsă în bătrânul Danubiu și își poartă apele până aici, la Mila 80, unde m-am și născut, într-un târziu de toamnă, pe la mijlocul secolului trecut.
Originile materne vin din Basarabia, unde mama mea, Arionda, s-a născut, la Olănești, Cetatea Albă, în 1919, și de unde, cu părinții ei, a ajuns la Iași, câțiva ani mai târziu, în căutare de lucru. A doua revărsare spre fluviu a fost pe linie paternă, dintr-o familie de moldoveni, din Târgu Neamț, de unde tatăl meu, Nicolae Adamescu, a ajuns aici, la mal de fluviu, acum o sută de ani. Cert e că s-au întâlnit în 1947, s-au căsătorit și câțiva ani mai târziu am apărut eu, mezina familiei. Toate s-au întâmplat în această urbe, și copilăria, și școala primară și gimnazială, și liceul, adolescența, tinerețea și maturitatea, dar și vârsta senectuții în care nu demult am intrat în glorie. O glorie apusă, desigur, dar care mai păstrează urmele celei care am fost. Cărțile sunt urmele mele luminoase, care m-au însoțit și nu vor încă să se despartă de mine. Cum ziceam, într-o poezie: "Eu plec, dar cuvintele mele rămân/ să mă continue".
Liceul l-am terminat la "Mihail Kogălniceanu", promoția 1970, secția umanistă, dând bacalaureat la limba română, latină și filosofie. A fost începutul unei perioade rodnice de pregătire și autoperfecționare, prin lecturi, îmbogățite cu o viață dedicată frumosului, artei, culturii. Dar, mai cu seamă, poeziei, pe care am iubit-o necurmat, de când mă știu. Pregătirea mi-am desăvârșit-o apoi prin studiile superioare, respectiv Facultatea de Teologie didactică, din cadrul Universității București, absolvită în 1999, cu examen de licență la Academia de Teologie din Iași. Acolo m-am format ca om, ca spirit, ca întreg și mi-am continuat Drumul.
- Cum s-a format ca scriitor Cezarina Adamescu?
- Când citești tot timpul câte ceva, e firesc să acumulezi și toate acestea să se sedimenteze în chip fericit și la momentul oportun, din ele să răsară floarea albă a creației proprii. Acest lucru s-a întâmplat la 16 ani, când am scris prima poezie despre primăvară. De atunci, drumul meu nu a mai cunoscut întoarcere, așa cum fluviul nu se întoarce la matcă, ci își continuă curgerea, până la revărsare. Așadar, primul lucru pe care trebuie să-l facă un om care aspiră să devină scriitor este să citească, să se informeze, să deprindă gustul lecturii. Apoi, toate vor veni la timpul lor.
- De când ne-am întâlnit în tabăra literară de la Dunavățu, în iulie 2023, vă citesc cu drag, cu admirație, cu recunoștință că împărțiți cu noi, cititorii și colegii de condei, înalte trăiri, simțiri, veritabile lecții de literatură. Sunteți unul dintre cei mai prolifici scriitori. De unde această forță creatoare?
- Tot ce face un scriitor face pentru oameni. Ar fi de prisos să țină numai pentru el comorile sale. Cum spunea Nichita odinioară: "A face ceva pentru cuvinte, iar restul pentru oameni". Prolificitatea nu ține neapărat de persoana autorului. Ea vine de undeva și nu se mai oprește, ori se oprește brusc, atunci când nu mai are ce spune. Nu mi-am propus să fiu prolifică, nici să mă întrec cu alți scriitori. Pur și simplu, așa au venit toate. Meritul meu a fost că nu am oprit acest șuvoi, ci l-am lăsat să curgă liber. Până când? Numai Dumnezeu poate da răspunsul, El este responsabil cu toate. De acolo vine orice forță creatoare.
- Cum și când vine inspirația? Ce anume vă inspiră ?
- Reputatul poet Geo Dumitrescu spunea: ”Din orice lucru se poate face poezie”. Cu alte cuvinte, inspirația poate veni din orice. Important însă e să-i dai un sens. Ea ne însoțește, ne dă ghes și iese la iveală intempestiv, uneori pe nepregătite. N-am oprit-o, i-am dat curs, am cizelat-o și i-am dat contur, după chipul și asemănarea, dar și după trebuințele mele. De multe ori fără scop, doar de dragul de a aduna cât mai mult în cămările sufletești, ”pentru un timp mai prielnic”, cum spunea Emil Botta, în una din prozele sale. De la o vreme, însă, am experimentat că timpul se strânge periculos de mult și am decis să nu mai amân nimic pentru alte vremuri.
- Când și în ce împrejurări s-a produs debutul publicistic? Dar cel editorial?
- E simplu. Prima poezie mi-a apărut în cotidianul local, "Viața nouă", pe 19 septembrie 1982, și s-a numit "Pagini de toamnă". A fost o surpriză colosală, pentru că un poet și gazetar care conducea cenaclul siderurgiștilor gălățeni mi-a dus-o la redacție spre publicare fără să știu. Acest om generos se numea Gheorghe Mușat și nu prididesc să-i mulțumesc și astăzi, în lumea în care s-a dus, pentru că a fost pentru mine "degetul lui Dumnezeu" care mi-a pus mâna pe frunte. Eram secretara cenaclului literar "Slova oțelului", de la Clubul CSG, dar nu îndrăzneam nici să citesc ceva, nici să trimit la reviste. E greu să faci primul pas, dacă nu e cineva care să-ți facă vânt în arenă.
De fapt, aveam în îndepărtata copilărie un semn providențial, în sensul că am fost singura elevă, prin clasa a II-a, când m-am înscris la Casa Pionierilor, la Cercul literar, deși nu prea știam ce înseamnă, dar îmi plăcea cum sună. Mă atrăgea magnetic, așa că m-am înscris și l-am frecventat, învățând primele noțiuni despre genurile literare, în mod deosebit despre poezie, frumos ilustrată cu diapozitive și filme documentare despre marii noștri clasici. Aveam vreo nouă ani și tocmai fusesem făcută pionieră. Acolo am învățat să recit poezii, cu sensibilitate și nuanțare, ceea ce mi-a folosit mai târziu.
- Care au fost mentorii dvs? În ce măsură aceștia v-au influențat scrierile?
- Despre mentori, în accepțiunea de astăzi, nu aveam habar pe atunci. Dar m-au influențat, prin puterea exemplului, marii scriitori români, cei englezi, francezi și, inconștient, profesorul meu de limba română din liceu, scriitorul Valentin Caragea, care ne ispitea cu lecturi plăcute și folositoare. Mai târziu, președinții cenaclurilor literare gălățene și unii poeți din urbe, Ion Chiric, Paul Sân-Petru, Sterian Vicol, Simon Ajarescu, Constantin S. Dimofte și noua generație de poeți teribiliști de la "Noduri și semne".
- Cum dați viață unei opere, unui volum? Scrieţi de mână sau la calculator? Ne puteti împărtăși istoria primului manuscris?
- M-am adaptat și eu, destul de repede, cerințelor tehnologiei moderne, având ca suport mașina de scris Consul, la care am țăcănit toată viața. Primul manuscris s-a numit "Dioptrii pentru suflet", poezie sub formă epică, un poem fluviu (iată!) cât o carte de o sută de pagini. L-am prezentat în 1985 la Cenaclul "Numele poetului", la Casa Scânteii, condus de Cezar Ivănescu și am avut parte de o primire călduroasă, ca și de cuvinte binevoitoare, de prezentare, mai târziu, când am decis să-l public la o editură. Acest lucru s-a întâmplat în 1987, la Editura "Litera", adevăratul meu debut editorial, cu o colaborare excepțională din partea lui Done Stan, care mi-a realizat coperta și ilustrațiile. A fost un debut răsunător, apreciat de critică. De atunci a mers mai ușor, având deja girul lui Cezar Ivănescu și câteva cronici favorabile, în Luceafărul, România Literară, Convorbiri Literare, Tomis, Ateneu și revistele locale.
- Când și în ce împrejurări s-a produs debutul publicistic? Dar cel editorial?
- Debutul publicistic s-a produs mai târziu, tot în presa locală. Între timp am devenit membră a Cenaclului umoriștilor "Păstorel Teodoreanu", condus de Paul Dumitrescu, apoi a Cenaclului "Verva", sub conducerea umoristului Florin Cristea. Ulterior am devenit membră a Uniunii Epigramiștilor din România, sub conducerea lui George Corbu.
- Ce a fost mai întâi: poezia sau proza? Ce alte genuri literare ați îmbrățișat? Există o predilecție, o preferință pentru unul dintre genurile literare?
- Firește că poezia, pentru că ea este cea dintâi și cea din urmă iubire. Apoi intervin și altele: eseistica, critica literară, nuvelistica, teatrul, cărțile spirituale, cărțile pentru copii (toate genurile). Preferințele sunt date de vârstă, dar există și reîntoarceri. Acum m-am profilat pe scrieri spirituale și pe critică eseistică. Dar mă întorc mereu la poezie, n-am ce face, mă trage ața.
- Pentru că sunteți una dintre cele mai prolifice scriitoare din țară, poate chiar din lume (pe care eu am denumit-o scriitoare-fluviu, care curge continuu, care impresionează prin măreție), ne puteți spune care este numărul total al cărților scrise, pe categorii?
- Numărul (șirul) l-am pierdut demult, dar redactora mea de carte, poeta Manuela Cerasela Jerlăianu, are grijă să-mi trimită lista cu cărțile editate la zi. Oricum, depășesc 300 de volume de autor. Nu prea spun asta, pentru că unii s-ar putea simți scandalizați, așa cum s-a și întâmplat.
- În lumea literară e loc pentru prietenii? Există prietenii care v-au marcat pozitiv existența? Dar negativ?
- E adevărat că drumul s-a cam îngustat, cărarea e strâmtă, dar cine stăruie poate găsi o cale să se strecoare. Destul să rămână statornic. Sigur că au existat și mai există: prof. dr. Artur Silvestri, prof. Adrian Botez, Constantin Ghiniță, Emilian Marcu, Aurel Anghel, Coriolan Păunescu și alții. În același timp, am avut parte și de trădări neașteptate, nu vreau să insist.
- Cum se derulează azi o zi din viața scriitoarei Cezarina Adamescu? Există lucruri pe care le faceți cu plăcere?
- O zi, și cam toate zilele, se derulează la fel. Pe lângă cele strict necesare, lucrul la calculator, lecturi, corecturi, prezentări, alcătuiri de sumare, foarte puține lucruri recreative, muzică, teatru online, emisiuni spirituale. Și cam atât. Foarte rar, o întâlnire cu oameni de cultură.
- Există lucruri pe care doriți sau ați dorit să le realizați și nu v-au ieșit, nu s-au realizat? Aveți regrete?
- Nichita avea o butadă superbă: "Aș minți dacă aș spune că nu regret nimic, dar iarăși aș minți dacă aș spune că regret ceva". E bine să nu ai regrete și să faci totul la timp. Un lucru făcut prea târziu e mai bine să nu-l mai faci.
- Cum vedeți literatura care se scrie astăzi și ce viitor îi întrezăriți, încotro se îndreaptă?
- Literatura de azi, cu unele excepții care confirmă regula, se poate spune că s-a schimbat, ici-colo, prin părțile esențiale, seamănă cu literatura sau ceea ce se înțelege îndeobște prin literatură, dar uneori lipsește cu desvârșire, fiind înlocuită de cu totul altceva, gâlceavă, polemici, trivialități, scene morbide, gustul pentru grotesc și, chiar mai grav, pornografie, care dă bine și face foarte mulți bani. De recomandat, întoacerea la surse, la clasici, care pe nedrept au fost eliminați din toate programele școlare. Atunci, un elev de unde să învețe, de unde să se inspire?
- Credeți că se poate trăi din literatură, din scris?
- Categoric, nu. În condițiile în care în ultimii 35 de ani s-a acordat foarte puțin timp, spațiu și fonduri acestui sector al vieții spirituale, care modelează omul și-i conferă o statură verticală. Vorbesc în calitate de om care și-a dedicat viața cărții, dar și de bibliotecar și nu pot să nu fac comparație cu timpurile anterioare, când exista interes și chiar pasiune pentru lectură. Când a achiziționa o carte era o adevărată aventură spirituală, în special când era vorba de marii scriitori români și universali.
- În ce relații sunteți cu ceilalți creatori de frumos din Galați și din țară? Cine vă calcă pragul? Ce ați dori să le transmiteți acestora?
- Aici este un punct nevralgic. Retragerea mea, în ultimii cinci-șase ani, a însemnat inevitabil și uitarea. Nu spun ceva nou. Dacă nu ești pe baricade, nu mai însemni nimic și lumea te uită, abia dacă-și mai amintește numele tău. Internetul, tocmai cu acest lucru luptă: cu inerția celor nestatornici în pasiunile lor de odinioară.
Cel care a citit, care iubește literatura și cultura, în general, va continua să citească, indiferent de circumstanțe. Nu doresc să le transmit nimic altceva decât să citească pe orice cale, pe orice suport, să fie la zi cu ce se întâmplă în lume în acest sector atât de generos, care ne dăruiește atâta bucurie.
- Ce îi îndemnați pe cei care vor să se apuce de scris?
- Am mai spus, să nu neglijeze lectura. Este esențial. Nu poți construi edificii pe un teren arid, sterp, trebuie fertilizat solul, înainte de a împrăștia sămânța.
- Cum v-ar plăcea să rămână Cezarina Adamescu în memoria colectivă? Dar în memoria colegilor de condei și a celor pe care i-a iubit și care au iubit-o?
- Cărțile mele vor cuvânta pentru mine. Eu plec, dar cuvintele mele rămân, să mă continue. Am mai zis. Asta e deviza mea.
- Ne puteți spune, în final, un gând bun pentru cititori, în general și pentru ai dumneavoastră în special?
- Să fie pace în lume, ca să putem să ne dezvoltăm aspirațiile, pasiunile, viața spirituală. Fără pace, nu putem realiza nimic.
- Există vreo întrebare pe care, poate, v-ați fi dorit să v-o adresez și nu am făcut-o?
- Toate au fost spuse cu discernământ și profesionalism, drept pentru care vă mulțumesc frumos. Și un îndemn: întoarceți-vă la lectură, oricât de aprige sunt vremurile și potrivnice actului creativ. Așa să ne ajute Dumnezeu!
