Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

O echipă de cercetători români condusă de academicianul Laurenţiu M. Popescu anunţa în anul 2010 descoperirea unui nou tip de celule. Denumite iniţial „celule Popescu”, după numele descoperitorului lor, ele sunt cunoscute lumii în momentul de faţă sub denumirea de telocite. Ce înseamnă această descoperire pentru România, dar şi care a fost traseul care a condus la o asemenea performanţă ştiinţifică aflăm chiar dintr-un interviu cu prof. univ. dr. Laurenţiu Popescu.
 - Domnule academician, o întrebare pe care cu siguranţă aţi mai auzit-o. Ce sunt telocitele şi cum aţi ajuns la descoperirea lor?
 - Traseul a fost întortocheat şi a dus la un final neaşteptat, ceea ce se cheamă, cu un cuvânt destul de interesant, serendipitate (în esenţă, cauţi ceva şi găseşti altceva). Totul a durat cam cinci ani. Telocitele sunt nişte celule care nu sunt nici celule nervoase, nici musculare şi nici epiteliale. Nefiind niciunul din acestea trei, nu rămâne decât să fie celule care sunt între celelalte trei tipuri. Adică celule dintre spaţiile dintre celule, cu alte cuvinte, celule interstiţiale.
 - Cum ar arăta, grafic, telocitele?
 - Dacă ar fi să pictăm un tablou cu un telocit, ar trebui ca pe un fond de orice culoare, în care am aşeza drept piese de fundal alte tipuri de celule, să desenăm nişte celule cu un corp mic şi cu nişte prelungiri foarte lungi. Acestea sunt telocitele, pentru că termenul telocit - cuvânt foarte vechi, găsit în Iliada şi Odiseea - asta şi semnifică: telos - a îndeplini ceva la distanţă, a lucra la distanţă. Termenul a fost însă făcut cunoscut mai ales de Aristotel: intenţia de a realiza ceva la distanţă.
 - Având în vedere tehnica de observaţie care se îmbunătăţeşte constant, cum au scăpat aceste celule neobservate atâţia ani?
 - Trimiteri în literatura de specialitate nu au mai fost. Fiind celule, ele nu pot fi observate decât cu microscopul electronic. Puţină lume ştie că pentru a observa celule la microscop e nevoie să facem secţiuni. Adică felii foarte subţiri. Ori, închipuiţi-vă banalul gest de a tăia o pâine în felii. Este nevoie de un cuţit foarte bun pentru a tăia felii subţiri de pâine. În mod analog, pentru a vedea o celulă la microscopul clasic, este nevoie de o secţiune care să aibă cel mult o miime de milimetru. Dar o astfel de secţiune este mult prea groasă pentru a fi analizată la microscopul electronic, pentru că electronii nu au forţa să pătrundă printr-o secţiune, paradoxal, atât de groasă. Trebuie, deja, să fie de cinci până la zece ori mai mică grosimea unei astfel de secţiuni. Problema care apare, însă, atunci când vorbim de o astfel de grosime, este că secţiunea devine bidimensională, aproape nemaiavând grosime. Astfel, devine foarte dificil de observat un obiect tridimensional. Şi pentru a uşura foarte mult înţelegerea acestei situaţii, închipuiţi-vă un şarpe care are o formă aleatorie. Dacă treceţi planul unei secţiuni prin el nu veţi mai vedea şarpele. Vedeţi un fragment aici, un fragment dincolo şi atunci, pentru că ştiţi că ştiţi că e vorba de un şarpe, recunoaşteţi şi aceste secţiuni. Problema însă la telocite o întoarcem invers: nu ştii despre existenţa acestor celule, vezi doar mici fragmente din prelungirile lor şi trebuie să-ţi imaginezi, mintal, că ele de fapt reprezintă un continuum secţionat. Iată, deci, care ar putea să fie o explicaţie rezumativă pentru faptul că nu au fost observate până în 2010.
 - Cât de importante sunt telocitele? 
 - Gândirea obişnuită ştiinţifică este o gândire teleologică, în sensul că se admite, nu se mărturiseşte, că în principiu nu există o structură fără un scop în sine. Formularea este una mai mult intuitivă, însă, dacă întoarcem invers problema, putem considera că ele trebuie să aibă un rol. Dacă principala caracteristică a telocitelor ţine de acele prelungiri care şerpuiesc printre celelalte celule specializate ale organismului, atunci, iarăşi folosesc un raţionament intuitiv, e clar că aceste telopode au o însemnătate deosebită. Fie că ele preiau ceva de la celelalte celule şi aduc către corp sau că duc ceva către vârf.
 - Ce trimit sau ce iau de la alte celule?
 - Răspunsul cel mai simplu este că prin aceste telopode este transmisă sau captată informaţia. Noi presupunem şi avem destule informaţii că există un rol esenţial al telocitelor în reglarea activităţilor celorlalte celule. Dacă vreţi să folosesc o exprimare mai romantică, aceste celule ar fi dirijori ai orchestrei celulare.
 - Unde au ajuns cercetările până în momentul de faţă?
 - Pe de o parte se înregistrează un avans în cunoaşterea propriu-zisă a acestor celule. Dincolo de tot acest evantai de cercetări independente care au arătat mai degrabă diferenţierea telocitelor faţă de celulele specializate ale organismului, se pune şi problema importanţei lor practice. Primul gând este să vezi dacă există boli în care telocitele ar putea fi implicate. Există şi pe această temă informaţii promiţătoare, pornite atât din laboratoarele noastre, cât şi din laboratoarele de lângă Frankfurt, Germania, Florenţa, Italia, Universitatea catolică din Lowe (Belgia) ca şi din alte laboratoare. Aici s-au găsit dovezi că în anumite boli se produc modificări ale telocitelor. O altă linie de cercetare este aceea pornită în momentul în care ne-am dat seama că între telocite şi celule stem există un fel de simbioză. Celulele stem, care se găsesc în multe dintre organele umane, se află în nişte spaţii speciale, numite nişe de celule stem. În aceste nişe ele sunt înconjurate de telopodele telocitelor. Ideea pe care s-a mers până acum a fost că celulele stem acţionează cu atât mai eficient, cu cât se găsesc într-un mediu mai pur. Intuiţia aceasta s-a dovedit însă greşită, chiar şi dacă amintim doar faptul că multe dintre studiile cu celule stem au fost întrerupte din lipsă de rezultate. Aici intervenim noi şi spunem: oare nu cumva folosirea celulelor stem singure este cauza? De ce să nu acceptăm că celulele stem când sunt transplantate, injectate sau introduse într-un organ bolnav ar avea nevoie de un anumit micromediu? Să fie puse în nişele în care ele sunt în mod normal localizate. Ideea noastră în acest moment este să folosim în tratamentul, cel puţin al bolilor de inimă, în care am început deja, tandemul celule stem/telocite. Prin amabilitatea unui grup extrem de puternic specializat în celule stem de la Şcoala de Medicină din Harvard, condus de prof. Piero Anversa (şeful problemei regenerării la această oră în lume), ne-au fost furnizate celule stem şi noi le-am pus în mediul cu telocite (cocultură). Şi, injectate împreună, par să dea rezultate mai bune. Deocamdată, asta e tot ce vă pot spune. Va trebui probabil în momentul în care se va trece la studii pe om să se dea mai multe detalii, dar acestea vor fi mai mult ca sigur făcute în SUA şi nu aici.
 - Ştiţi când vor începe experimentele pe subiecţi umani?
 - Dacă lucrurile vor merge bine, şi nu văd de ce nu s-ar întâmpla aşa, mă aştept ca undeva la sfârşitul anului acestuia. Vă repet însă cu toată sinceritatea că noi, într-o durată previzibilă de timp, nu vom putea desfăşura astfel de cercetări, din motive nu neapărat financiare.
 - Dacă studiile pe oameni vor fi un succes, cât credeţi că va dura dezvoltarea unui tratament?
 - A, nu cred că va trece mult până ce tratamentele propriu-zise vor fi disponibile. Şi din punctul acesta de vedere societatea americană este foarte eficientă, deoarece totul se face pe bani. Aşa cum se fac şi transplanturile de inimă, de plămâni, de ficat sau de pancreas pe bandă rulantă în alte ţări, aşa se vor face şi aceste transplanturi. Să ne înţelegem: în SUA şi în alte ţări dezvoltate asemenea operaţii care la noi sunt subiect de mândrie pentru că se fac una la doi ani sau cu mortalitate de numai 40 sau 50 la sută, adică aproape jumătate, acolo se fac pe bandă rulantă, cu mortalitate de 1 la sută, spre exemplu.
 - Unii se întreabă cum de o descoperire de un asemenea calibru a putut fi făcută în România. A fost doar o întâmplare?
 - Vedeţi, istoria ştiinţei a infirmat mai mereu faptul că cele mai mari descoperiri se fac în cele mai bine dotate laboratoare. Spre exemplu, construirea celui mai mare laser din lume în Bucureşti, la Institutul de Fizică Atomică, este o realizare extraordinară pentru România. Dar de aici nu trebuie trasă concluzia că se vor face cele mai mari descoperiri din lume, în ştiinţa laserelor, aici. Pentru că utilajul este unul, chiar şi de cea mai bună calitate, iar mintea omenească este altceva. Aici mai adăugăm şi factorul întâmplare. Dacă vreţi un răspuns simplu, atunci el este: prin serendipitate.
 - După descoperirea făcută, aţi primit oferte de lucru în alte laboratoare?
 - Nu, nu aş spune asta. A fost vorba, în schimb, de oferte de cooperare. Ceea ce facem şi în prezent, cu multe centre din lume. Şi le amintesc pe cele mai importante: SUA (Harvard), China (Shanhai, Universitatea Fudan, cea mai cunoscută de acolo), China (Beijing), Belgia, Italia, Germania, Spania şi probabil că în curând şi în Marea Britanie.
 - Şi numărul acestora creşte?
 - Da, însă acest aspect nici nu mai prezintă o mare importanţă, deoarece s-a ajuns aproape de o masă critică. Adică, în momentul de faţă, există 65 de articole în cel mai prestigios sistem de indexare ştiinţifică (World of Science), care au în titlu sau în rezumat cuvântul telocite. Şi doar în 2012 lucrările despre telocite au fost citate de aproximativ 400 de ori.
 - Dacă ar fi să privim un înapoi, care ar fi momentul de la care putem spune că telocitele reprezintă cea mai importantă descoperire făcută pe teritoriul României?
 - După Al Doilea Război Mondial nu ştiu să fie ceva mai important, măcar ca semnificaţie.
 - După descoperirea făcută, care a fost reacţia autorităţilor din România?
 - Prefer, mai bine, să ne oprim aici. (zâmbeşte)
 - Totuşi, ce semnale aţi primit de la colegii de breaslă?
 - Reacţia colegilor de breaslă ar putea fi descrisă în câţiva termeni, în raport cu suportabilitatea şi bucuria. Unii suportă foarte greu, alţii numai greu; unii se bucură şi alţii se bucură foarte mult. Este, dacă vreţi, o bucăţică de viaţă.
 - În 2012, Academia de Cercetări Cardiovasculare v-a oferit Medalia de Merit, distincţie considerată de unii echivalentul premiului Nobel în acest domeniu. Ce a însemnat pentru dumneavoastră?
 - O recunoaştere internaţională evidentă. Pentru că unul din cinci laureaţi ai acestei medalii a câştigat ulterior şi Nobelul.
 - Practic, acest lucru vă aduce foarte aproape de un Nobel, nu?
 - Consider că este prematur, nu şi inutil, să discutăm despre un asemenea subiect. Şi, al doilea, spun că nu e imposibil. Aceştia sunt termenii realişti ai momentului. Oricum, pentru ca cititorii să-şi poată face o idee aproximativă, probabilitatea de a câştiga un Premiu Nobel este de 1:200.000.000.

O viaţă dedicată cercetării

Născut pe data de 15 aprilie 1944, la Câmpulung Muscel, judeţul Argeş, Laurenţiu Mircea Popescu este în prezent medic, profesor universitar şi academician. A urmat cursurile Liceului „Gh. Lazăr” din Bucureşti, absolvit în 1961, când a intrat la Facultatea de Medicină, Bucureşti, pe care a terminat-o în 1967, ca şef de promoţie. După ce a devenit doctor în medicină (1972), a urmat o serie de studii post-universitare la Universitatea Leiden din Olanda. În cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti a parcurs gama treptelor didactice, de la asistent universitar (1971-1979), şef de lucrări (1979-1990), conferenţiar (1990) şi până la cea de profesor (1991), devenind şeful Departamentului de Biologie Celulară şi Histologie, din 1993 şi al Departamentului de Medicină Celulară şi Moleculară, din 2001.
A fost rector al Facultăţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" Bucureşti începând cu anul 1992 şi secretar general al Consiliului Naţional al Rectorilor în perioada 1992-1996. Din 1993 este director general al Institutului de Patologie "Victor Babeş". A fost secretar general al Societăţii Române de Histochimie şi Citochimie în perioada 1989-1999, iar din 2000 este preşedinte al acestei societăţi. De asemenea, mai deţine şi următoarele titluri: vicepreşedinte al Academiei Române de Ştiinţe Medicale din 1994, vicepreşedinte al Consiliului Naţional de Evaluare Academică şi Acreditare din 1994 şi membru al Parlamentului - Senatul României (membru al Comisiei de Sănătate) din 2000.
La ora actuală, academicianul Laurenţiu M. Popescu este probabil omul de ştiinţă din domeniul medical cel mai citat în literatura ştiinţifică internaţională.

Citit 3354 ori Ultima modificare Miercuri, 07 August 2013 11:10

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.