Evaluaţi acest articol
(7 voturi)
4 comentarii

* Spune, într-un interviu acordat ziarului nostru, Răzvan Clopoţel


E de mirare cum se pot realiza acum, unul după altul, bune spectacole de public la Teatrul Dramatic „Fani Tardini”. Aceasta, şi prin colaborarea cu tineri actori sau studenţi la Actorie. Am încercat să facem cunoştinţă mai de aproape cu măcar câţiva dintre tinerii artişti care s-au făcut remarcaţi încă de la primele lor roluri, care au avut încredinţate replici şi au avut de trecut peste pariuri cu performanţe fizice înainte mai rar cerute actorilor… Vom începe prezentările cu actorul Răzvan Clopoţel, cel atât de diferit de la un rol la altul, excelent în roluri comice de compoziţie.

„M-am născut pe 21 decembrie ´87, la Galaţi, am crescut la Galaţi, am fost plecat foarte puţin. Am terminat facultatea tot la Galaţi, la clasa doamnei regizoare Maria Ganeva şi cu asist. univ. dr. Adelaida Zamfira”. ”Dintotdeauna am vrut să fac asta; părinţii n-au fost de acord. Aşa că a trebuit să fac altă facultate, ca să-i mulţumesc şi pe ei: Jurnalism, tot la Galaţi. Am terminat-o şi apoi am intrat la Teatru. În anul doi am venit la un casting - era nevoie de nişte oameni pentru „Peţitoarele” - atunci am urcat oficial pe scenă, în calitate de cântăreţ pe lângă mirele din piesă. A fost prima experienţă cu teatrul profesionist, cu domnul Ion Sapdaru, regizor care m-a impresionat de la prima repetiţie, mi-a plăcut foarte mult şi am avut de câştigat! E un om cu experienţă, ne povesteşte foarte mult, ca să ne dea un exemplu povesteşte un caz concret, ce i s-a întâmplat lui sau altuia, ca să-ţi explice de fapt ce ar vrea să vadă pe scenă. Da, câştigul la „Peţitoarele” a fost mai mult experienţa repetiţiilor, că pe scenă intru foarte puţin. Am fost cu spectacolul anul trecut la Herson, în Ucraina. Acolo a fost iarăşi o experienţă frumoasă, şi cred că pentru prima oară am văzut un public care, aşa mi s-a părut mie cel puţin, nu a aplaudat formal. Erau tot un zâmbet, încât mie mi-a venit să plâng la sfârşit, deşi eu n-avem mare treabă în piesa aia - a fost un public foarte călduros! Deşi noi jucam în română, ei înţelegeau în rusă, limbă în care le-a tradus, direct, regizorul. După ce-am plecat, la câtva timp au apărut cronici - mi s-a spus că am fost foarte lăudat, că am avut altceva, o altfel de energie decât au ei. Şi gurile rele de-acolo spuneau: păi e normal că românii joacă cu bucurie, ha-ha, la ce salarii iau… Am făcut apoi „Buzunarul cu pâine”….

Omul care s-a scurtat la comandă

"Apoi am ajuns la spectacolul „Vânzătorul de vise”, a fost „Viaţă de schimb”… La „Vânzător” am avut o febră musculară infernală! Că am vrut să fac altceva... Ideea cu piticul a fost a domnului regizor Eugen Făt. Şi cu vocea schimbată, tot ideea lui. Mi-a spus că vrea o altă voce, iar eu am găsit-o pe asta… Treaba e că am visat într-o noapte că o persoană dragă mie devenise pitic pur şi simplu. După o zi, eram în timpul repetiţiilor la „Viaţă de schimb” şi vine domnul Eugen, regizorul, şi-mi pune două întrebări. Ştii să cânţi la pian? Nu, dar învăţ, dacă-i nevoie. În spectacol am cântat apoi ceva foarte simplu - eu ştiu patru acorduri, dar bag doar trei în spectacol, în funcţie de ce se întâmplă pe scenă… Iar a doua întrebare a fost dacă am condiţie fizică. Mi-a spus: ai să fii pitic! Iar eu cu o seară înainte visasem ce v-am spus! Am început să lucrez la personaj şi, cu aproape o lună înainte de premieră, încercam să mă obişnuiesc.”

Şi actorul s-a „scurtat” incredibil, a jucat cu membrele dureros flexate! „Am avut premieră sâmbătă şi duminică, ziceam deja că nu mai pot să intru! Dimineaţa mă sculam, făceam genuflexiuni - greu! La spectacol, iarăşi pot să spun că nu s-a aplaudat gratuit, mi s-a părut chiar că publicul a fost încântat. Şi apoi, au fost mărturiile spectatorilor care au spus că a fost un urcuş şi un coborâş în spectacol, că au şi râs de-au pocnit şi-au şi plâns. Atunci, ce mai vrei?! Acum să vedem ce-o urma…Planurile de viitor, teoretic, sunt frumoase. După „Îmblânzirea scorpiei” vom continua probabil colaborarea stagiunea asta, probabil şi următoarea, nu ştiu. E însă greu de crezut că n-o să mai fiu: deja, joc în cinci spectacole, cred c-or să mă accepte o perioadă! Acum e un compromis, noi ne facem P.F.A., prestăm servicii artistice către teatru şi ne vor vira nişte bani. Cât or fi, nu ştiu, deocamdată n-am niciun ban.”

Viaţa bate filmul prost!

Alte vise: „La anul sper să intru la un master de Regie, la Târgu Mureş. Am şi câteva scenarii filmate, sub cinci minute fiecare. Sunt pe internet - ne-am jucat. Am două-trei scenarii bune, ale mele, pentru scurt-metraje, făcute încă din anul întâi de facultate - îmi place să fac chestia asta! Nu sunt scrise propriu-zis, dar ştiu ce am de făcut. Eu am sperat şi sper să fac măcar opt sau zece filme, pe care să le pot difuza într-o sală, să ţină cel puţin o oră. Cinematografia românească, mi se pare mie, are tendinţa să lungească foarte mult cadrele. Dacă beau sticla asta de apă, ţine cadrul zece-cinsprezece secunde! Nu înţeleg de ce şi nu-mi place. Dacă o să fie sănătate şi dacă o să-mi ajute şi Dumnezeu pe viitor, o să facem şi o şcoală de film…”

Independenţă şi improvizaţie

Este membru al trupei de teatru independent Social Act Theatre şi face şi spectacol de improvizaţie. Nu-l deranjează nici dacă publicul bea şi mănâncă la spectacole, căci „publicul este foarte atent, chiar dacă mai bea câte o bere. E foarte antrenant! Aceasta e şi ideea: la un spectacol de improvizaţie eşti direct cu publicul, el face mai bine de jumătate de spectacol, noi facem ce ne propune el şi spectatorii sunt foarte încântaţi de atmosferă. Nu am simţit niciodată că suntem trataţi aşa, fără respect… "

Citit 3390 ori Ultima modificare Joi, 10 Decembrie 2015 01:05

4 comentarii

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.