Diana Cătălina Popa, de la CNVA, este singura profesoară din Galaţi care a fost recompensată anul acesta cu Premiul "Merito", dar şi cu Ordinul "Meritul pentru Învăţământ în grad de Cavaler"
Interviu neconvenţional, cu profesoara Diana Cătălina Popa, pe bancă, în curtea Colegiului Naţional "Vasile Alecsandri". Un om cu adevărat viu, care reuşeşte să te fure total în lumea sa, de la primele cuvinte, care te farmecă prin forţa şi energia pe care o emană şi care, în mod paradoxal, îşi trag seva dintr-o fragilitate, o sensibilitate şi o dăruire, pe care le regăseşti în tot ceea ce face. În lecţiile memorabile de la clasă, în zecile de proiecte de voluntariat în care îşi implică învăţăceii, în afara orelor, şi nu în ultimul rând, în modul în care ştie să-şi preţuiască elevii.
- Am scris despre Dvs. acum câţiva ani, în 2003 cred, când elevii de la CNVA au făcut grevă, pentru că nu vă mai aveau profesor la clasă.
- A fost cea mai frumoasă declaraţie de dragoste primită vreodată. Eram în primul an de învăţământ, ca suplinitor, şi n-am mai primit continuitate la CNVA. Eram aproape un copil şi eu şi mă emoţionase până la lacrimi revolta lor. Ştiu că m-aţi chemat la ziar să dau interviu, iar eu habar nu aveam ce se întâmplase. M-am întrebat mereu cum am reuşit să le plac, mai ales că eram în primul an de învăţământ şi nu aveam experienţă. Recent am avut reuniunea celor care erau atunci în clasa a X-a. Una dintre fostele eleve mi-a spus la modul cel mai serios: "Doamna profesoară, vă mulţumim că ne-aţi învăţat să visăm".
M-am bucurat că în 2011 am putut să revin la CNVA, liceul unde am fost elevă, pentru că aici sunt "acasă".
- Acum, peste ani, cum reuşiţi să stabiliţi punţi între omul de la catedră şi elevi?
- Le dau libertatea să fie ei înşişi. Îmi doresc să-i cunosc aşa cum sunt ei. E un lucru care mie îmi face bine, în primul rând. Pentru că îmi plac oamenii. Nu mi-aş dori să am o clasă cuminte, cu elevi care se ascund în spatele unor aparenţe. M-aş plictisi. Trebuie să-i învăţăm să fie oneşti şi să nu poarte măşti la şcoală, pentru că, la un moment dat în viaţă, s-ar putea să nu mai ştie cine sunt şi ce-şi doresc.
- Anul acesta aţi primit două distincţii, Premiul "Merito", acordat în cadrul Summitului "Romanian Business Leaders" şi Ordinul "Meritul pentru Învăţământ în grad de Cavaler", acordat de preşedinte la Cotroceni, pe 31 august, când sărbătorim Ziua Limbii Române.
- Sunt două lecţii importante pe care le-am învăţat din aceste premii. Prima e că sunt pe drumul cel bun. Nu fac la clasă ce face toată lumea, nu fac ca la carte, cum se spune, îmi îmbrăţişez elevii, pentru că ţin la ei, pentru că uneori au aşa nişte probleme şi nişte tristeţi, iar eu ţin la ei şi nu ştiu ce să fac în afară de a-i lua în braţe. Ieşim din şcoală, facem lecţii în aer liber. Adverbul la clasa a V-a l-am predat în curte. I-am pus să ţopăie, să facă diferite acţiuni, pe care să le descrie apoi prin intermediul unui adverb. Pe de altă parte, a fost o lecţie de umilinţă, pe care am învăţat-o privindu-i pe ceilalţi profesori premiaţi. Există o anumită suficienţă de care m-am ferit tot timpul. Eu am trecut prin toate treptele repede.
Doctoratul l-am obţinut la numai nouă ani de când predam, că am avut şi concediu de creşterea copilului. La Merito şi-au propus să premieze excelenţa, dar şi inovaţia în Educaţie. Şi au căutat profesorii care schimbă vieţi. Au fost sute de propuneri pe care le-au redus la câteva zeci. Au fost interviuri, mărturii ale actualilor şi foştilor elevi, volum mare de muncă. În final, au fost aleşi zece. Eu sunt singurul profesor de română din ţară şi singurul cadru didactic din Galaţi. Printre cei care au primit acest premiu se numără oameni nemaipomeniţi. În momentul în care îi cunoşti, îţi dai seama cât eşti de mic, cât de mult mai ai de învăţat, cu toate doctoratele şi gradele tale.
Ordinul Meritul pentru Învăţământ în grad de Cavaler l-am primit alături de alte şapte cadre didactice, care predau Limba şi literatura română. Oameni extraordinari, pe care cunoscându-i, iar m-am întrebat ce caut eu printre ei. Cei de la Cancelaria prezidenţială m-au şi rugat să ţin un discurs în numele tuturor. Din nou o onoare foarte mare, o responsabilitate imensă, pentru că trebuia să vorbesc în numele unor oameni nemaipomeniţi. Nu am făcut niciodată ceva cu gândul să obţin ceva. Să afle cineva, să mă mândresc. Pur şi simplu, am făcut cu drag. Nu mi-am depus niciodată dosar pentru gradaţie de merit, de teamă să nu ajung să fac lucruri de dragul de a obţine nişte hârtii. Asta nu înseamnă că-i suspectez de aşa ceva pe cei care depun dosare pentru gradaţii.
- Predaţi la un colegiu în care performanţa e cuvântul la ordinea zilei. Cum reuşiţi să îmbinaţi acest lucru cu metodele, să zicem, mai neconvenţionale?
- Nu este foarte uşor. De cele mai multe ori, se întâmplă să înot împotriva curentului. Să fiu o pată de culoare în sistemul acesta de învăţământ. Într-un colegiu ca „Alecsandri” trebuie să găseşti o soluţie, matematică poate, prin care să reuşeşti să îmbini aproape perfect, performanţa, acestă dezvoltare personală absolut esenţială (adică să-i ajutăm pe copii să-şi găsească drumul, să descopere cine sunt, să fie autentici) şi încercarea de a da înapoi comunităţii. Noi suferim foarte mult, pentru că nu conştientizăm că această comunitate este o familie. Că aşa cum acasă ne pasă de membrii familiei, la fel trebuie să ne pese de cei din jur. Toate acestea trebuie îmbinate şi trebuie adăugată şi bucuria de a fi. Pentru că sutele de teme, lecţii şi activităţi care vin peste un program şi aşa foarte încărcat. Cum să faci? La ce să renunţi? Toate sunt importante. Atunci trebuie găsită o formulă. Nu-i oblig pe elevii mei niciodată să participe la activităţi de voluntariat. Şi nici la orele mele nu-mi place să le impun lecţii. Îşi fac temele din responsabilitate. Nu pentru că se tem de mine. Eu pun note foarte mari. Dacă cineva are notă mică la mine, înseamnă că a păcătuit grav. Dar lângă nota respectivă se pot găsi nu ştiu câţi de zece şi abia aştept să-şi repare greşeala. Nu notez cantitatea de cunoştinţe. E importantă măsura în care ei reuşesc să interiorizeze informaţiile pe care le primesc. În aşa fel încât copiii să lucreze şi emoţional, nu numai cognitiv. Pentru că, până la urmă, inteligenţa emoţională ajută mult mai mult la obţinerea succesului în viaţă, decât IQ-ul. În plus, tot timpul mă gândesc dacă sunt pentru ei profesorul pe care eu mi-aş dori să-l am. Şi sunt un elev foarte sever cu profesorul lui, sunt foarte severă cu mine însămi.
- Şi cum ar trebui să arate acest profesor ca să vă poată mulţumi?
- Am avut un profesor care mi-a fost foarte, foarte drag: Angelica Pârlea. Pe vremea când am cunoscut-o se numea Jipa. Eu eram clasa a IX-a, iar ea era în primul an de învăţământ. Aşa că a fost uşor să depăşim pragul de profesor-elev. Ne-am împrietenit. Avea o energie aparte, o dulceaţă în felul de-a fi. Era seducătoare. Zâmbea tot timpul. Deşi nu semăn foarte mult cu ea ca stil, vreau ca senzaţia pe care ea mi-o dădea mie când intra în clasă s-o pot oferi elevilor mei. Că nu are de ce să-mi fie frică. În cei peste 16 ani în care am învăţat, am avut ore în care eram terorizată. Nu e normal ca un copil, în bancă, să simtă teroarea. Am trecut prin experienţa asta. Nu vreau ca elevii mei să simtă teamă la ore. Din păcate, există această percepţie greşită în care respectul, disciplina unui copil la clasă se obţine prin frică. La mine la clasă e linişte. Am avut ani în care îmi pierdeam vocea. Vorbeam în şoaptă. Imaginaţi-vă o clasă de 30 de copii care stăteau încordaţi să nu piardă un sunet. Aşa mi-am ţinut orele. Profesorul ideal ar trebui să fie sincer. Nu trebuie să pretindem că ştim tot. Asta nu înseamnă că nu mă pun la punct permanent cu tot ceea ce este nou. Dincolo de toate acestea e nevoie de pregătire profesională. Într-un colegiu ca acesta, se întâmplă foarte des ca un elev, care citeşte foarte mult, să vină cu informaţii pe care tu nu le ştii. Poţi învăţa de la ei enorm de multe. Aflu interpretări la care nu m-aş fi gândit niciodată, despre lucrări cunoscute, pe care le predau de foarte mult timp. Şi vin cu argumente. Sunt nemaipomeniţi. Trebuie să fim deschişi la nou, dar orientându-i cumva.
- Sunteţi mamă, profesor, coordonator al multor proiecte, sfătuitor şi prieten al elevilor. Când reuşiţi să le faceţi pe toate?
- Nu am timp pentru toate. Intru în panică, uneori. Mă simt extenuată. Mi-e frică de faptul că nu reuşesc totdeauna să-mi aleg priorităţile. Să nu neglijez, de fapt, lucrul cel mai important - băieţelul meu, familia. Deci nu am găsit încă un algoritm care să funcţioneze. Îmi doresc să fac foarte multe. Dar uneori mă frâng în atâtea direcţii şi în atâtea bucăţi, încât mi-e foarte greu să mă mai readun. Dar, îmi place foarte mult ceea ce fac. Nu mulţi au norocul acesta. E foarte important. Mai bine de jumătate din timp o petreci la muncă. Deci e tragic să nu-ţi placă ce faci. Eu sunt un om fericit. Atunci când pierd această stare, mă uit în jurul meu, la minunile acestea, care sunt elevii mei, şi-mi revin. Eu vin la şcoală zâmbind. De foarte multe ori colegii mă întreabă „Ce ai de zâmbeşti?”. Eu le spun că vin la şcoală şi că abia aştept să mă întâlnesc cu copiii. Am avut activităţi în vacanţă. Lucrăm împreună şi în vacanţă, la proiecte. Acum ne-am întâlnit, de exemplu, la o campanie în care ne propunem să strângem bani pentru a cumpăra incubatoare la Maternitate, pentru copiii prematuri.
- Spuneaţi că înotaţi contra curentului. Deşi nu alegeţi calea cea mai uşoară, totuşi rezultatele pe care le aveţi la clasă sunt notabile.
- Copiii mei au avut nişte rezultate atât de frumoase la bacalaureat şi la olimpiade! La judeţeana de anul acesta, am trimis doar câţiva şi toţi au venit cu premii. Am avut şi calificări la naţională. Mi-ar plăcea să ţin toate orele în grădină. Să citim numai poezii, să facem joculeţe. Dar aceşti copii trebuie să dea şi nişte examene şi trebuie să ne pliem pe acest sistem. De aceea spun că profesorul poate să facă minuni. Poţi să te eschivezi să spui: eu sunt doar un profesor şi sistemul nu-mi permite. E foarte greu, dar se poate. Trebuie să găseşti o formulă prin care să predai. Apoi, nu toţi copiii se pricep la interpretare literară. Atunci trebuie să-i ajuţi, să le dai o grilă pentru interpretare. Printre toate acestea, trebuie găsit şi un pic de timp de joacă. Mi se pare absolut trist că nu mai au timp pentru asta. La sfârşitul anului, la ultima oră de la clasa a IX-a, am ieşit afară şi am jucat „Raţele şi vânătorii”. Am făcut şi exerciţii de team-building. Nu se poate în timpul anului şcolar. Dar trebuie făcute şi acestea.
Sunt atâtea lucruri pe care nu ştii dacă le faci bine sau nu. La sfârşitul anului trecut, le-am dat elevilor un chestionar şi i-a rugat să răspundă sincer şi critic. Pentru că aveam nevoie de părerea lor pentru a-mi reconfigura activitatea. Şi am fost uimită să aflu că cele mai plăcute activităţi nu au fost cele de predare. Nu cu acestea rămân după terminarea şcolii. Timp de 13 ani am avut o puternică senzaţie de eşec, atunci când aveam o oră în care nu predam şi copiii nu scriau nimic pe caiete. Mi se părea o oră irosită. Mă simţeam atât de vinovată. După ani şi ani, ei nu rămân în minte cu orele în care am scris, ci cu orele în care am făcut altceva. Trebuie găsit un echilibru. Dacă cineva are certitudinea că tot ceea ce face este bine, fie e o fiinţă autosuficientă, fie greşeşte undeva. Întotdeauna o să fie undeva într-un colectiv de elevi unul care nu a înţeles. Sau unul căruia nu-i place. Te gândeşti ce poţi să faci ca profesor să-i placă. Sunt foarte critică cu mine. E o luptă continuă.
Cine este Diana Cătălina Popa
Cătălina Diana Popa a absolvit, în 2003, Facultatea de Litere de la Iaşi, specializarea Română - Engleză. Deşi i s-a propus să rămână să predea la Universitate, şi-a dorit foarte mult să se întoarcă acasă. În primul an a predat la CNVA, după care a fost la Şcoala Nr. 16, apoi iar a suplinit la CNVA. Din 2008, a predat la Liceul "Sf. Maria", apoi la Colegiul "Elena Doamna". S-a reîntors la CNVA, în 2011, ca profesor titular, după concediul de maternitate pe care şi l-a petrecut cu David şi munca la lucrarea de doctorat - "Matei Vişniec, dincolo de absurd", pe care a făcut-o sub coordonarea regretatului profesor Nicolae Ioana, la Universitatea "Dunărea de Jos".
În afară de cele două distincţii primite anul acesta, Diana Cătălina Popa a mai fost recompensată cu "Profesor pentru Excelenţă” - Ministerul Educaţiei (2007, 2013, 2014, 2015) şi „Diploma pentru Performanţă” - Primăria Galaţi (2013, 2014).
În CV-ul pe care l-a trimis la Preşedinţie, două pagini de scris mărunt acoperă doar acţiunile sale extraşcolare şi de voluntariat din ultimii doi ani: coordonator şi organizator pentru: "Ateliere de peer-education şi coaching", "Şcoala de vară pentru recuperarea elevilor aflaţi în dificultate", în colaborare cu Centrul de zi "Sf. Spiridon", Campania Internaţională Umanitară "Shoebox", în intervalul 2007-2016, "CNVA e ZEN", cu ocazia aniversării Zilei Educaţiei Nonformale, "Atelier de storytelling - Biscuiţi şi poveşti", "Găseşte-mi vocea!" - Expoziţie PhotoVoice, "Uită o carte!" - eveniment de promovare a lecturii, "Blind Date with a Book", concursul interdisciplinar interjudeţean "Colorează-ţi lumea!", concursul interjudeţean "Pe urmele lui Mihai Eminescu", în colaborare cu Colegiul de Industrie Alimentară "Elena Doamna" şi ISJ Galaţi, ianuarie-mai 2014, seminar "Apa - sursă de viaţă sau sursă de poluare?", în colaborare cu Asociaţia Atelierul de Idei şi Agenţia pentru Protecţia Mediului Galaţi.
