Din colecția „Cele mai triste poezii rămase tablou”
(!) stăm în centrul copilăriei, pe marginea drumului
care duce unde nu am fost niciodată –
şi toţi avem (în palme, pe glezne şi pe frunţi)
scrisori de dragoste şi de singurătate,
dar şi scrisori de acreditare în râpele umplute
cu secrete şi minunăţii nenumărate –
şi acum mai aud cum privighetoarea îşi ascute
viersul de bătaia vântului
şi cântă de leagăn să doarmă în pace
şi să viseze la steauă frumos ţâncul pământului (!)
(!) și fiecare priveşte unde/de unde crede că cineva
(nu) vine şi să strice descântătura –
uite, moare un băiat, moare o fată,
uite, suntem departe, amintirile încep să fiarbă –
iată, stăm pe marginea drumului
cel care duce frumos unde nu am fost niciodată (!)
