Andreea Julieta Ambrose, elevă în clasa a XI-a la şcoala profesională de la Liceul de Industrie Alimentară şi Turism "Dumitru Moţoc" a fost premiată de Asociaţia Danube Media Center a jurnaliştilor de la "Viaţa liberă" pentru un motiv mai puţin obişnuit.
Am cunoscut-o pe Andreea la concursul "România mea", organizat de Inspectoratul Şcolar Judeţean cu ocazia Centenarului, concurs la care am făcut parte din juriu. Dacă la pictură şi la obiectele realizate de micii meşteşugari a fost destul de simplu să faci o departajare, la secţiunea "100 de reţete tradiţionale româneşti" a fost chin cumplit.
Întâi pentru că am fost nevoită să gust din bucate înşirate pe câţiva metri buni de mese, de la turte de Crăciun, la învârtite, poale-n brâu, gem, zacuscă, mâncărică de gutui, turte pe plită, până la bucate mai săţioase, fripturi, şorici umplut, ardei umpluţi, sărmăluţe, tocăniţe, peşte la tavă ca-n Dobrogea şi alte delicatese, un adevărat război culinar, de toată povestea.
După ce te-au tras de mânecă 100 de gusturi, 100 arome şi cam tot atâtea platouri, tăvi, ceaunele aranjate cu migală şi ochi de artist, mai descurcă-te să dai şi premii şi să fii şi imparţial! Tot desenând cercuri în aer cu pixul, deasupra foii cu punctajul, pentru că nu ştiam ce să scriu, mi-a venit ideea să închid ochii şi să-mi propun să mă întorc în gând să mai gust o dată din bucatele înşirate pe mese, ghiftuită fiind, după atâta jurizat. Din prima şi fără să ezite mintea mi-a zburat la sărmăluţele munteneşti în foi de varză, fierte în vin. Nu la alte chestii sofisticate, ci banalele sarmale îmi stăruiau încă plăcut pe limbă, acrişoare şi suficient de picante, numai bune să le dezmierzi pe îndelete la o masă cu familia şi cu prietenii, pentru că aveau gust de sărbătoare. Mi-aduceam aminte inclusiv de prezentarea frumoasă a reţetei care mi-o făcuse Andreea Ambrose, pentru că de ea fuseseră meşterite sărmăluţele. Simţisem în vorbele ei pasiunea pe care o pusese la prepararea lor, iar în gust, alături de echilibrul perfect între picant, acru şi sărat, parcă mai stăruia o vibraţie, aceea a dorinţei fetei de a şti că mâncarea gătită de ea cu atâta suflet merită şi aprecierea altcuiva. Poate de aceea, la final, când s-a tras linie, iar Andreea a fost primul dintre concurenţii care nu câştigase niciuna dintre cele cinci distincţii puse la bătaie (ceilalţi membri apreciind mai mult gradul de dificultate şi ineditul preparatelor), am simţit nevoia să răsplătesc eu cumva talentul tinerei bucătărese. Aşa s-a născut ideea acestui premiu special pentru un talent ascuns, care însă, cultivat cum trebuie şi susţinut de încredere în forţele proprii, se poate dezvolta într-o adevărată artă. Privind cu încântare diploma şi bănuţii primiţi din partea asociaţiei noastre, fata a ţinut să-mi spună că nu o încântă atât de mult nici petecul acela de hârtie, nici bancnotele, ci faptul că munca ei a fost apreciată. E o încurajare să continue să facă mâncarea după ideile ei.
Reţeta de sarmale perfecte a furat-o şi de la mama ei şi de la femeile din satul în care a copilărit, Chiraftei, dar şi de la o mătuşă, pe care o văzuse că, în loc de borş, a adăugat vinul, cel care a dat mâncării gust delicat şi aparte. Ca mai toţi copiii crescuţi în greutăţi, îşi doreşte să înveţe cât mai bine, să devină o bucătăreasă iscusită şi să-şi încerce norocul peste graniţe. Cu modestie îmi spune că nu s-a aruncat să gătească, deocamdată, preparate complicate şi sofisticate, ci mai degrabă încearcă să migălească mâncăruri obişnuite, cărora să le dea un gust cât mai bun. Ceea ce, cu mâna pe inimă, vă spun eu că îi reușește.
