* Cine iese din salon *
Niciodată nu ştiu cine va ieşi pe uşa coaforului. Ştiu că intru eu, scuturată de timp, grabă, cu banii pregătiţi şi emoţionaţi, gata să-mi sară din buzunar, cu inima deschisă şi moartă de curiozitate.
În cine mă voi transforma? Cum o să-mi cadă pleata pe ochi? Ce străluciri misterioase vor răsări din banalul meu cap, pe care nici un fir nu vrea să se mai aşeze?
Mă duc la coafor cu sentimentul înnoirii karmice – renunţ la tot ce mă face cunoscută altora şi mă alătur starurilor. Ok, cu alte cuvinte, ştiu precis că am să mă tund, vopsesc şi aranjez.
„Auzi, da’ un’ te duci? Ai vreo ocazie? Dacă tot te duci la coafor…”, mă întreabă un coleg, băiat tânăr şi aparent deştept. „Mă duc că aşa vreau”, îi răspund în gând, iar în faţă râd politicos şi îi compătimesc soţia.
Cine intra la frizer
A durat – cât? – 29 de ani. Cum ce? Să găsesc un om care să se priceapă la mânuitul foarfecelui. A, de frizeri e plin oraşul! Că ei se autoproclamă coafori – e treaba lor şi a celor care îi cred.
Dar, trust me, de câte ori mă vedeau că îi întreb cum mi-ar sta bine să mă tund, îi vedeam pe toţi că intră în panică: „Nu vrei la fel? Că, uite, îţi stă bine”, mă mângâiau ei cu un aer expert pe fruntea creaţă şi electrizată, după care desenau un fel de cărare cu pieptenul, fapt menit să mă lămurească că nu, fată, altă tunsoare nu te prinde, eşti tare de cap?!
Bine, renunţam eu, că dacă nu trebuia să aleg între varianta de a fi slută şi tunsă scurt sau slută şi cu părul îndreptat cu placa. Că atâtea erau opţiunile, restul sunt filme, tu!
Stop crimei!
Mi-am găsit stilistul şi am ştiut că este ceea ce se cheamă stilist, şi că e mai tare decât toate Getele de la Euforia, pentru că de la prima noastră întâlnire au lipsit total armele albe.
Adică nu tu foarfece, nu tu brici – v-am zis că în viaţa mea au existat şi frizeriţe care îmi îndreptau părul de pe ceafă cu briciul, că aşa învăţaseră ele la şcoala de epilat monştri păroşi?
Da, nu conta că eram fetiţă, se intervenea cu briciul şi la ceafă, şi la perciuni, de mai aveam puţin şi mă transformam în varianta preistorică a lui Ion Ţiriac.
Şi cu, şi fără
Cum ziceam, în contemporaneitate există discuţii: „Nu ştiu ce vreau”, am decretat, iar răspunsul a fost un top de reviste care mai de care mai noi şi mai în tendinţe, care mai de care mai englezeşti sau mai americane.
Mi s-a povestit de structura feţei, de geometrie, de calităţile şi defectele părului creţ, de produse, de îngrijire, de „cu” amoniac şi „fără” amoniac.
Cu alte cuvinte, a fost ca educaţia sexuală care i se face unui credincios Amish la vârsta majoratului, de către un star porno – îmi venea să ţip şi de bucurie, şi de frică, şi vroiam să mă urc înapoi în căruţa mea, că motoarele zbârnâiau prea tare la rachetă. Karmic, vă zic eu.
Creaţă undercover
E a patra oară când mă vopsesc. Când părul meu se aşază – altfel, dar surprinzător de bine – pe un cap condamnat să fie creţ sau întins cu placa. E a multa oară când sunt privită lung:
„Da’ matale cine eşti?”, îmi zic colegii că ar vrea să mă întrebe – asta după ce le trece şocul iniţial. „Mmm, săruţi mai bine decât Elena”, mi s-a şoptit la scurt timp după schimbare, şi iar mi s-a tulburat toată populaţia Amish…
