* Ioan Moraru, laureatul Nobel pentru pace 1985 a fost singurul român care a câştigat un Nobel pentru ţara sa, trăind aici toată viaţa! *
În 1985 românii trăiau în plină megalomanie a epocii de aur impuse de regimul Ceauşescu. Deşi în ţară sărăcia era lucie, aspiraţiile lui Nicolae Ceauşescu nu ţineau cont de această stare de fapt.
În ciuda alimentelor date pe cartelă, a întreruperilor repetate de curent electric, a lipsei căldurii din apartamente, Ceauşescu spera în acea perioadă să obţină nici mai mult nici mai puţin decât Premiul Nobel pentru Pace.
În acest context, decernarea acestui premiu era aşteptată cu mare interes de clasa consucătoare. Şi, surpriză! România câştigă! Şi încă o surpriză! Nu prin Nicolae Ceauşescu!
În acel an Premiul Nobel pentru pace a fost decernat organizaţiei International Physicians for the Prevention of Nuclear War (în traducere Medicii lumii pentru prevenirea razboiului nuclear).
Trei persoane erau liderii acestei organizaţii mondiale: un rus, un american şi un român! Nu un român emigrant, care fugise din România, ci un român care trăia în România condusă de Nicolae Ceauşescu.
Numele său este Ioan Moraru (FOTO) şi este un ilustru necunoscut printre compatrioţi. După ce a primit celebra distincţie, a intrat rapid într-un con de umbră, regimul de atunci neputând trece cu vederea că „i-a furat premiul lui Ceauşescu”.
A murit în 1989, cu trei zile înainte de 22 decembrie, dar a apucat să rămână în conştiinţa studenţilor săi şi a colegilor cu care şi-a împărţit pasiunea pentru medicină…
A continuat munca de cercetare începută de Victor Babeş în domeniul anatomiei patologice, remarcându-se prin numeroase descoperiri de profil. A condus Institutul de Anatomie Patologică din Bucureşti, în acest loc unul din anfiteatre purtându-i acum numele.
Premiul Nobel pentru Pace primit de Ioan Moraru la Oslo, în 1985, l-a împărţit cu doi colegi: un rus şi un american. Este vorba de Mihail Kuzin, din fosta URSS şi Bernard Lown, din SUA.
Dintre cei trei, Moraru a fost singurul despre care nu s-a ştiut nimic în ţara sa în acel an, ceilalţi doi fiind, evident, ovaţionaţi de compatrioţi.
Cei trei se cunoşteau din anii ‘60 şi au decis să înfiinţeze o Organizaţie mondială pentru prevenirea războiului nuclear.
Cu atât mai mare e meritul lui Moraru, ajuns la conducerea acestei Organizaţii, în condiţiile în care el nu a reuşit în România de atunci să înfiinţeze o filială a acesteia şi la Bucureşti.
Ioan Moraru s-a născut în 1927, La Dârlos, lângă Mediaş, cei de aici fiind printre puţinii români care ştiu că un sătean de-al lor a luat un premiu Nobel. De altfel, Ioan Moraru este singurul român laureat al Premiului Nobel care s-a născut şi a trăit în România.
Ceilalţi laureaţi: George Emil Palade, medic şi om de ştiinţă american, născut în România, specialist în biologia celulară, a primit premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină în anul 1974, pe care l-a împărţit cu Albert Claude şi Christian de Duve.
Elie Wiesel, un scriitor evreu american originar din Sighetu Marmaţiei, supravieţuitor al Holocaustului, a primit Nobelul pentru Pace în 1986. Herta Muller, născută în Banat, a câştigat în 2009 Premiul Nobel pentru Literatură pentru Germania.
Cine a fost Ioan Moraru
Ioan Moraru (1927 - 1989). A fost absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj, doctor în ştiinţe medicale (din 1957) şi doctor docent (din 1968). A activat succesiv la catedrele de fiziopatologie, medicină legală şi morfopatologie, parcurgând toate etapele ierarhice, de la preparator până la profesor şef de catedră.
A fost directorul Institutului Medico-Legal Mina Minovici şi director al Institutului V. Babeş, membru titular şi vicepreşedinte al Academiei de Stiinţe Medicale.
A reprezentat ţara noastră la O.M.S. ca membru al Comitetului Executiv şi vicepreşedinte al acestui comitet.
A fost laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1985) (pentru activitatea depusă ca membru al „International Physicians for the prevention of Nuclear War”), secretar general (1964-1966) şi ministru adjunct la Ministerul Sănătăţii (1966-1969).
A descris pentru prima oară receptorul Fc pentru IgA pe timocitele umane din myastenia gravis.
Activitatea sa ştiinţifică se concretizează în tratate şi monografii şi peste 300 de lucrări publicate în reviste din ţară şi străinătate.
Este autorul unei „Introduceri în genetica moleculară” (în colaborare cu St. Antohi, 1964), iar sub redacţia sa apar tratatele de „Medicină legală” (1967), „Anatomia patologică” (1980), „Dicţionar de imunologie” (împreună cu E. Păunescu, 1981), „Imunopatologie” (1984) şi colaborează la volumul „Methods in Enzymology” (New York, 1983).
Lucrând peste 3 decenii în domeniul anatomiei patologice în laboratoarele catedrei de anatomie patologică a Institutului de Medicină din Moscova, la secţia de anatomie patologică a IML Bucureşti şi apoi la Institutul „Victor Babeş” din Bucureşti, a studiat o variată cazuistică legată de:
- boala membranelor hialine,
- docimazia histologică pulmonară la nou născut,
- pneumopatia intrauterină,
- meningita hipertoxică,
- leziunile vasculare cerebrale în intoxicaţia cu alcool metilic,
- tanatogeneza prin fibroblastoză şi miocardită primitivă la copii,
- metastazele cancerului pulmonar,
- metastazele în glandele endocrine,
- carcinomul mamar,
- mecanismul de producere al leziunilor hepatice,
- hepatitele toxice
- cirozele experimentale nutriţionale, şi altele.
(Mulţumim pentru acest material lui Nicuşor Gliga)
