Sclavă în Ţara Minunilor

Sclavă în Ţara Minunilor
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

* Ca şerpii *

Din şapte în şapte ani suntem altcineva. Din şapte în şapte ani ne cad toate pieile vechi, toate celulele se re-printează, toate conexiunile nervoase schimbă noi fluxuri electrice, iar sufletul ar fi mincinos să spună că este fix acelaşi ca la început. Ca în primii şapte ani!

Ca şerpii ne lepădăm de dermă ca de mănuşa trasă peste palmă, iar oglinda nu mai poate să mintă – suntem altcineva. Altcineva, de care s-ar putea să ne placă. Sau nu.

Dar oricum, cineva pe care va trebui să-l vedem zilnic, la baie, când îi spălăm dinţii, când îi cremuim faţa, când îi pensăm sprâncenele. Cineva pe care îl vom pierde peste următorii şapte ani.

Primii şapte

Mi i-am petrecut în delir, ştiind cu siguranţă, cu dureros de multă siguranţă, că vor fi cei mai fericiţi ai vieţii mele.

Că nu îmi este frică de nimic pentru că zânele sunt cu mine şi mă apără. Că nu pot pierde nimic pentru că lucrurile importante trăiau în faptul că ştiam adresa de acasă şi ştiam ce reprezentau cele două steaguri – grădiniţa să trăiască!

Eram o micuţă comunistă fericită că nici ceilalţi copii nu mâncau banane şi că fiecare, la el acasă, avea taman aceleaşi jucării ca mine.

Alţi şapte

I-am terminat urând fiecare secundă în care asistam neputincioasă la creşterea sânilor, panicată fiind de lipsa spaţiului în vechile mele tricouri.

Corpul meu mă trăda zi după zi, între mine şi el căscându-se o distanţă ca între alergătorul din fruntea plutonului şi cel care încă aşteaptă startul, în timp ce îşi leagă liniştit şireturile, la linia de pornire.

Nu l-am ajuns din urmă la 14 ani, dar faptul că sufeream amplu şi serios pentru că Paul McCartney era căsătorit şi locuia în Anglia ar fi trebuit să reprezinte un semnal că recuperez – măcar hormonal – din distanţă…

Încă şapte

Nu eram pregătită să devin ceea ce îmi proroceau revistele de specialitate – o adolescentă cu aşteptări imense, dezamăgită însă de sex, iubiri veşnice şi eficienţa tampoanelor externe. Evident că exact în aşa ceva m-am transformat, şi nici că a contat.

Aş fi putut să jur – ca miliarde de alte fete tânte, dinaintea mea şi ca altele care mi-au călcat apoi pe urmele anilor schimbaţi – că preţioasele mele experienţe sunt unice, abisal de neînţeles şi mai ales profunde.

Următorii şapte

Preocupată fiind să iubesc, mă, da’ să iubesc până îmi crapă vena de la tâmplă, n-am apucat să văd şi obiectul amorului încolăcit ca funia de la corabie în jurul gâtului de muritoare. Am ţipat că aia-aia-aia, şi, în final, cu un leş amoros izbit în plin cu piciorul - aia mi s-a dat.

Am vrut apoi să fiu femeie măritată, şi măritată m-am făcut, parcă în ciuda a tot ce ar fi trebuit asta să fie. Divorţul nu a venit din motive mai răsărite decât ale altora, iar în ponosita şi solitara haină de „a doua femeie” am mai pierdut ani buni.

Încheiasem deja un alt ciclu de şapte, când trupul meu a mai decis o revoluţie. Una care aproape s-a încheiat pe o canapea de psiholog, până şi un străin ştiind - înaintea mea – că o claustrofobie autoimpusă se încheie când vrea ea, nu eu.

A cincea oară – şapte

Am renunţat să cred că nu pot fi aia, şi trebuie musai să fiu ailaltă. Că cea la care mă uit în oglindă mi-ar putea semăna, dar parcă nu sunt eu. Că adidaşii m-ar putea face femeie. Că tocurile ţuguiate emană stil.

Ştiu însă că „te iubesc” înseamnă „ştiu cine eşti şi te vreau aşa”. Că mi-ar plăcea să fiu rudă cu mine.

Că sufletul lui nu trebuie să îmi semene, ca să îmi aparţină. Cum ar putea? Acolo unde este, nici al meu nu îmi seamănă.

Corpul meu este ţara minunilor, şi, vorba lui John Mayer, descoperindu-te pe tine, mă găseşti pe mine.

Citit 2368 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.