* „Vin pe la voi” *
„Auzi, Mariana, diseară sunt în Galaţi, am o conferinţă cu medicii de familie. Trec pe la voi pe la 7, ce zici? Pot să rămân peste noapte?”.
„Bineînţeles, dragă, vino! Da’ abia la 7!? Şi noi când mai povestim?”, se lamenta mama în faţa tristei perspective de a-şi avea prietena brăileană, pe Cati, în casă numai pentru – cât? – 17 ore.
Dar aşa e frumos, să-i sugerezi omului că nu te mai saturi de el, am prins eu de pe la 4 ani explicaţia, cu o înţelepciune care o preceda pe a invitatului care lua de bună prosteala.
Revin. Cu un gest alb, mama a lăsat receptorul în furcă. „Vine Cati”, m-a anunţat redundant.
Ne-am cufundat privirile a complot masonic. „Avem timp?”, am întrebat conştient, de la înălţimea celor 15-16 ani pe care îi posedam. „Trei ore? Ha! Nu”, a sosit răspunsul pe care îl ştiam şi singură.
Şi acela a fost unul din momentele când Elena şi-a înfruntat destinul, ridicându-se ca Scarlett din ţărână, după o criză de stomac moale: „BA DA, AVEM TIMP”, am replicat hotărât.
Ne face plăcere!
Curăţenia nu este – în tradiţia femeilor inteligente şi excesiv de zeloase din familia mea – o chestiune de moft. Se şmotruieşte energic prin casă cam o dată pe săptămână, apoi familia este lăsată să-şi facă de cap şi să murdărească tot ce au aspirat, şters de praf, spălat cu dero de parchet şi de gresie sau parfumat cu apărăţele electrice, muierile casei.
Se păstrează în acest fel o logică a murdăriei, care, ca un făcut, se produce exact în aceleaşi locuri şi cu aceleaşi consistenţe ca tura trecută. Până aici, nu există surprize.
Cadrul idilic este de obicei întrerupt de telefon: „A zis mamaia că vine sâmbătă”, „Cristi vine diseară”, sau de mine care pâram ca un serviciu de contra-informaţii: „Mamă, tata i-a invitat pe nişte oameni la noi”, „…?”, „Am uitat să-ţi zic, vin alde M., la prânz. … …azi”.
„CÂND???”. Este momentul de cotitură, clipa-mister, impacul nimicitor, Armagedonul, planificarea curăţeniei ca strategie de luptă cu inamicul, de pe flancuri, în atacuri succesive, până cedează, fix la ora 2. Momentul când apare EL, INVITATUL.
Musafirul nostru, duşmanul universal
„Avem timp”, am zis şi m-am ţinut de cuvânt. În timp ce mama alerga frenetic dintr-o cameră în alta, lovindu-se de uşi, mutând haine, deschizând geamuri, scuturând pături, schimbându-l pe tata de treningul rupt în genunchi cu treningul de musafiri şi enervându-l pentru că treningul de musafiri nu trebuie purtat, conform codului de deranj, decât atunci când vin musafirii „noştri”, nu doar „ai tăi” – în timpul acesta, zic, trăgeam mobilele în mijlocul casei, trânteam aspiratorul de gresie, spălam frigiderul de urme invizibile de prăjituri, frecam aragazul, ştergeam praful.
În tot acest infern, mama avea momente de cădere: „Cum a putut să mă anunţe doar cu trei ore înainte?”, se întreba cu un aer hipnotizat, oprindu-se din tot ce făcea.
Nu aş fi putut să o aprob mai tare decât fiind gata să muşc din peria de covoare cu care, din prea mult entuziasm, eram gata-gata să îl curăţ pe tata, care, îmbrăcat în treningul de musafiri, avea un aer nepotrivit de uscat în toată povestea şmotrului.
Nici un deranj, tu!
Cu fundă în păr, lucind de curăţenie şi oboseală, dar cu un entuziasm firesc şi necesar vizitei, mama şi-a prezentat prietena familiei aliniate în ordinea curăţeniei.
„Cumva te-ai deranjat…? Că am venit eu?”, a întrebat politicos prietena mamei.
„A, nu. Ce, ţi se pare curat?”, a răspuns mama ca o doamnă, supravegheată ironic de treningul de musafiri din spatele ei.
„Noi nu facem curăţenie”, a răspuns molcom treningul, iar mama a schimbat repede subiectul, că e de ruşine să te dai de gol că la tine în casă nu miroase mereu a zambile proaspăt cosite, iar pe jos nu locuiesc doar cei mai curaţi şi sănătoşi microbi din bloc.
Rămăşiţele zilei
Până în ziua de azi nu ştiu să mă port normal când un om mă anunţă că vine în vizită la mine.
Ca acum 14 ani, înşir uneltele de spălat, instruiesc ocupanţii casei în ce ordine să ridice picioarele când trec cu cârpa pe jos, arunc gunoiul de parcă m-ar călca Sanepidul, frec vasul de wc, cada şi chiuveta, aranjez cărţile din bibliotecă, aerisesc ca după incendiu şi consider că omul este pur şi simplu nebun că m-a anunţat doar cu o oră înainte.
Ultima oară, după ce am produs holocaustul altor mii de familii de microbi pentru o vizită care a durat 45 de minute, iubitul meu a întrebat contrariat: „Bine, şi tot şmotrul ăsta…?”. Hm, încă un trening normal.
