* Omenirea. Adică poftitul la mâncare *
Că e de bine sau rău, de mort sau de viu, de astenie sau de sănătăţi inventate, avem cu toţii obsesia a ceea ce băgăm în gură.
Ne povestim curele, ne contrazicem informaţiile şi, la sfârşit, când vine Paştele, Crăciunul, întoarcerea fiului cu firmă, când apar pepenii, roşiile, când se coc purceii şi se fleşcăie pe ram căpşunile, toţi înnebunim şi uităm că facem fiţe cu „…are E-uri, dragă”, „Hm, prea mulţi carbohidraţi”. Şi mai cerem o porţie.
Ups
Cum ziceam – dacă moare omul, eşti poftit la masă. Dacă eşti ziarist, eşti invitat să serveşti o cafea şi te trezeşti că molfăi pofticios dintr-un copan de pui.
Mi-a căzut toată demnitatea în gunoi, după ce mi-am făcut ani la rând imagine de eu-nu-mănânc-la-protocol, când, de Cupa Presei, am ronţăit delicat două farfurii cu carne la grătar, de ziceai că la mine în Somalia ne-a trecut iar la regim cu ultraviolete.
Revin. Dacă se naşte copilul – cinste cu salam, cola şi alune la cutie. Dacă botezăm copilul – meniu complet, vestimentaţie de rupt buzunarele şi plicul cu bani ca la doctor.
Dacă e nuntă – mai bine mănânci acasă, costă mai uman şi pe deasupra ştii ale cui sunt firele de păr din mazăre.
Ocazii, tu!
În continuare, la 40 de zile mănânci, de Înviere începe holocaustul ouălor, de Mucenici ori se îmbată bărbaţii, ori ne facem noi iluzia că ce, dragă, cât am să mă îngraş de la doi covrigi?! …bine, trei. Şase, că erau proaspeţi, dar să nu zici la nimeni.
De ziua ta normal că traversezi prin mâncare, de onomastică te simţi obligat, ce dreacu’, azi e Ziua Copilului, mâine strângem bani de Ziua Femeii, joi dă de mâncare ixulescu că o dată în deceniu îşi ia omul maşină mică şi toxică, de cele ecologiste având bani doar boierii care mănâncă în vizite.
Nemâncată, dar sătulă
Îmi este greu, aşadar, să vizualizez orice eveniment mai acătării din viaţa mea, fără să-l pun alături de o cură de mâncare.
Singura dată când nu puteam fizic să bag nimic în gură - în urma celei mai banale operaţii de apendicită din lume – de zicea mămica mea că gata, fata ei sigur moare, iar eu vărsam şi dacă vedeam un cârd de inorogi zâmbindu-mi galeş, well, până şi atunci m-am îndopat.
Până seara, verde la faţă, cu gura strâmbată de cât ţipasem la papuci, băteam culoarele spitalului horcăind că mai vreau perfuzie cu glucozăăăă!
M-au externat când încă nu puteam să merg bine, doar-doar şi-o salva stocul de hrană lichidă, destinat – ce previzibil - adevăraţilor bolnavi.
„Adevărat a înviat” cu gura plină de cozonac
Paştele au fost, pe rând, cănile împodobite cu bomboane în celofan, puse pe aţă – decoraţie a la mamaia, de turbam de fericire când vedeam cum sclipeşte plasticul acela cleios.
Apoi a fost descoperirea pascăi, o plăcintă bestială, cu puţin aluat şi munţi de brânză dulce.
A fost acceptarea drobului, mâncare prea sofisticată pentru mine, care eram obişnuită cu nişte culori ceva mai convenţionale ale alimentelor, decât verde închis cu un pic de căcăniu.
De ouă şi de cozonac nu mai vorbesc – pe burtosul cozonac de casă îl ador, iar pe cel de magazin îl mănânc şi plâng, ce să spun...!
Per total, nu-i nici o ruşine – de mâncat oricum mâncăm toată ziua, cine zice că vai, uite, spiritualitate, asceză, post şi lecturi Zen să stea la rând când cere ciorbă cu tăiţei de casă.
Noi, ăştia mai profani, avem oricum comportament de lingurari nemâncaţi, în aşteptarea lui Nică a lui Ştefan a Petrei. Trailalilai…
