* Când roţile sunt drepte – nu trebuie să fie *
Am mai fost în service-uri. Nu este cel mai plăcut lucru din lume: costă bani, iar de la cauciucuri schimbate sau reparat ştiu eu ce lămpi nebuneşti, pleci cu trei dungi de doliu sub unghii, nu cu vreo rochiţă superbă.
Aşadar, pierdere de timp şi chef. Dar până la cauciuc dezumflat mi-a fost.
„Auzi, roata asta aşa se presupune că trebuie să arate?”, mă întreabă iubitul meu, indicând cu vârful nasului o zonă complet aplatizată, de sub janta Logănelului.
Înghit în sec, fac numărătoarea inversă a zilelor până la salariu, stabilesc că e mai important să mă vopsesc şi răspund sigură ca proasta-dispoziţie:
„Da’ ce-are?”. Nu mai comentăm. Ne urcăm, iar când aud hârşâitul de sub roată, îmi iau adio de la noile nuanţe de vopsea.
„Nu mergem la ziar?”. „Mergem în service”, oftez şi continuu să mă rog: „Ţine-mă până în Coşbuc, ţine-mă până în Coşbuc”.
Să ne uităm împreună
„Trageţi maşina în faţă, după ce pleacă domnu’ cu taxiul”, aud un şuierat pe lângă ureche. Încerc să localizez sursa vorbelor şi văd cum iubitul meu înclină aprobator din cap.
Mă uit în jur şi îl văd pe băiatul cu ditamai cricul profesional cum se retrage trăgând monstrul după el. Ok, zic, hai să trag maşina, că uite, domnul cu taxiul a zis pa.
„Unde vă este antifurtul?”. Nu mi se pare. E o certitudine. Deşi mă vede ieşind din maşină, urcând înapoi la volan, şi iar coborând, băiatul din service continuă să discute exclusiv cu iubitul meu.
Verific din ochi ca meseriaşul să nu aibă probleme de privire şpanche - am mai cunoscut oameni simpatici, care când mă strigă, parcă s-ar asigura pentru traversare, aşa de diagonal se uită prin univers.
Nope, din păcate are o privire perfect aliniată şi paralelă, numai că ochii lui trec prin mine cu dexteritate de raze roentgen.
Oama invizibilă
„Ce-i acela antifurt?”, îl întreb pe băiat, de undeva de jos, de parcă aş fi la conferinţa de presă cu Tăriceanu, omul care avea talentul să te surprindă dracului când răspundea, pentru că ţi se uita mereu peste cap, parcă nu putea să flexeze din ochi.
„Sigur îl aveţi în maşină”, i se răspunde lui C., care între timp îşi aprindea o ţigară, complet dezinteresat de subiect.
Cu un C. contrariat că i se răspunde când el nu întrebase nimic, şi cu mine deja ciupindu-mă să nu chicotesc, băiatul primeşte din mâna mea antifurtul.
Apoi îi mulţumeşte lui C., care se vede nevoit să aprindă a doua ţigară, că şocul trialogului anterior i-o smulsese pe prima dintre buzele crispate de râs.
Alege-mă pe mine, alege-mă pe mine!
„Veniţi înăuntru”, aud din ghereta în care roţile redevin, ca prin magie, rotunde. Ok, îmi zic reluându-mi gândurile, după care las cumpărăturile acasă, sun la mama, o iau să mergem în piaţă…
„Veniţi înăuntru”, aud răspicat şi joaca de-a omul invizibil se sparge ca balonul de săpun.
Fug de parcă mă strigă regele să mă facă ducesă, nevenindu-mi încă a crede că peste mine s-a pogorât onoarea de a fi văzută de băiatul de service.
Îmi arată înăuntru o jantă (bănuiam eu că era a mea, deşi la fel de bine ar fi putut să-mi arate şi o şenilă de tanc):
„Trebuie îndreptată la un alt service”, îmi zice. Aha. La care? „La service-ul de vizavi de ***”.
Unde?!? „Este un service celebru, vizavi de ***”, îi explică confidenţial băiatul lui C., eu redevenind aer.
Tăriceanu ar fi murit de invidie. Parol, ţaţo.
