* Pe fugă, cu vise în poşetă *
Mi-am făcut deja o listă – ce trebuie să cumpăr, ce trebuie să compar, ce culori îmi plac, ce lungimi sunt bune, ce materiale transmit confortul prin fiecare por văruit.
După care am zis că la ce bun? Oricum planurile mi-au ieşit în decursul timpului ca buchetul de nuntă, un fel de cucu-bau ciudat, pe care nu ştii precis dacă îl placi sau nu, până când nu vezi o privire şuie îndreptată spre el.
Şi în funcţie de gradul de înclinaţie al privirii şui, ştii exact dacă faci ravagii cu buchetul acela, sau dacă poţi să-l dai hrană la cal, cu animalul legat la ochi să nu sufere pe considerente inestetice.
Mai mult
Cumpărăturile au fost mereu punctul meu forte. În sensul că am luat de pe raft bezmetic, şi mereu am avut acelaşi şoc – oare ce naiba a fost în mintea mea când am ales?!
Mi-e greu tare să-mi imaginez că aş putea să mă responsabilizez cap-coadă, pentru cumpărături care să-mi servească timp îndelungat – mai mult decât o pereche de blugi evazaţi?!
Greu? Sunt îngrozită. Adică da, pot să alerg după acte, să îmbrăţişez ideea de ce-a-re, să găsesc variante de decoraţiuni pe net, dar, Dumnezeule, simt cum se instalează panica deciziilor cu adevărat importante.
Şi asta exact atunci când nu am – absolut că nu am – nevoie decât de o minte limpede ca apa de izvor.
Şi, şi
Pentru prima dată, hotărâm împreună că dormitorul va avea culoarea aia, şi mobila va fi aranjată aşa, iar spoturile – neapărat spoturi şi veioze cu picior de fier forjat, neegale – vor umple jumătate de tavan.
Bine, două şiruri, să nu fie chiar ca în palatele de la Toflea. Mă sperie să-i pese şi celuilalt pe cât îmi pasă mie dacă găsim nuanţa perfectă – obişnuită fiind cu „Va fi roz”, pe care, în urmă cu 10 ani, mi-l comunica fosta nazi-soacra.
Am înghiţit cu noduri mizeria leşioasă, de culoarea pudrei cu care îmi spăla mama capul, când aveam oreion, şi am învinovăţit-o ani buni pentru sexul deşirat care a avut loc în interiorul ei.
Mă sperie, mai mult decât toate, faptul că încă o dată lucrurile se leagă a har şi a iubire fluidă, parcă împotriva ghinionistei care m-a locuit ani înverşunaţi.
Mă sperie, apoi îmi trece, pentru că împărţim deja în cel mai frumos dormitor care poate fi – al nostru.
