Ne trezim adeseori, în timpul unei conversații, că ridicăm brațele și le petrecem unul peste altul, la piept. Gestul, care nu este nepoliticos, are o semnificație pe care nu mulți o cunosc.
După cum spuneam în alt material dedicat limbajului non-verbal, vorbim unul cu celălalt la o distanță de circa jumătate de metru, în interiorul zonei personale. Îndată ce micșorăm această distanță, intrăm în zona intimă a conlocutorului – să-i zicem el – care începe să se simtă nesigur, poate chiar (inconștient) amenințat. Și atunci, el, persoana cu care vorbim, fie face un pas în spate, fie pune mâinile la piept.
Se întâmplă să fac și eu gestul, chiar dacă nu se intră în zona mea intimă. De ce o fac? Pentru a mă apăra, dacă persoana din fața mea mă ceartă, mă cicălește, mă plictisește sau mă enervează.
În ambele cazuri și în general, este deci vorba despre un gest involuntar de autoprotecție, însoțit aproape mereu de lipsa contactului vizual ochi-în-ochi, de privirea care se plimbă de colo-colo.
Se mai face așa atunci când nu știi ce să faci cu mâinile, când aștepți sau când ești obosit.
