* Pup, tu *
Faceţi parte dintre cei care încearcă un fel nou de mâncare, doar pentru că nu s-au mai întâlnit niciodată cu el? Sau instinctiv daţi răspunsuri politicoase - deşi nu v-a întrebat nimeni nimic - de genul „Tocmai am fost la masă, acum nu pot”.
Vă bucuraţi când în încăpere îşi face apariţia singura persoană din lumea asta obsedată să pupe tot ce mişcă, pentru că aşa se salută ea cu semenii, cu automatul de cafea, cu animalele, cu soneria, cu bolnavii în carantină?
Vă bucuraţi sau inventaţi că vă doare gâtul, poate se prinde că faceţi alergie la saliva multiplu împărţită? Fie vorba între noi, mie tipa mi-a răspuns că pe ea nu o deranjează, şi ea a fost bolnavă, aşa că…
* Două fălci *
Ne plac indivizii care mişună prin universul lor precum mopşii, cu fălcile atârnând de frustrări coapte la foc de „Uite, mă, câte am făcut eu, şi cum mi se răspunde!”?
Foşti iubiţi dezbrăcaţi de aura romantico-bolnavă, foste simpatii dovedite a zornăi mai ceva ca o cutie de conservă, foste principii transformate peste noapte în glume de spus şoptit, să nu audă lumea şi să ne facem dracu’ de râs.
Da, întrebarea e retorică, nimănui nu-i plac supăraţii pe existenţă, aşa cum la magazin le urâm pe vânzătoarele care nu zâmbesc – deşi femeile vând de 8 ore, au avut clienţi care le-au cerut caietul de reclamaţii pentru că s-a schimbat ambalajul pe biscuiţii preferaţi, bărbatul nu le răspunde la mobil şi copilul e plecat în tabără cu ultimii bani ai familiei.
* Faith no more *
Mă apucă rar dorul de artă, iar pictura o înţeleg fix cu piciorul stâng. Urma de instinct mă călăuzeşte doar în a face deosebirea între kitsch şi restul, deşi la clasificarea „restului” se zbate de fapt problema – no offence, realizez că este ca şi cum ai spune „Lacul Sărat şi restul apelor lumii”.
Revin la pictură. Intrată zilele trecute în galeria de artă, mi-am zis hotărât: „Sunt invizibilă, sunt invizibilă”, sperând să mi se întâmple după credinţă. „Ha-ha, nu v-am văzut niciodată la Galerii!”, m-a lovit în spinare vocea fioros de lucidă a Stăpânului Picturilor.
* Scump! *
În continuarea situaţiei, avantaj eu – am zis evaluând rapid situaţia –, doar nu existau spectatori care să-şi imagineze că doar ce confundasem Galeriile cu magazinul de preparate.
Omul m-a tratat cu superioritatea pe care o meritam – mi-a indicat de două ori să mă uit „…la acuarele, acolo, pe calorifer, că sunt mai ieftine”, iar când am insistat (şi ne-ieşitul acesta în lume, na, uite ce face!), m-a lămurit – cu eleganţa şi condescendenţa de rigoare - că picturile costă mai mult decât par eu că fac.
Ei, eu acum respect artiştii de mă prăvălesc, mai ales pe cei care sunt recunoscuţi de toţi chelnerii de crâşme ornate cu feţe de mese în pătrate alb-roşii, arse de ţigară, ce rea sunt. Şi chiar mă amuză să fiu tratată - cum uneori şi sunt – adică venită de la coada vacii.
Dar dacă în 2010 ne tragem unii pe alţii de pretenţii, apăi săracilor parveniţi plecaţi în voiaj peste ocean, e mai bine că li s-a scufundat Titanicul şi li s-a scurtat chinul, bre!
* Click dreapta *
Acu’, ce să zic, maică? Cu arta şi artiştii nu te joci, cum nu te joci nici cu băuturile tradiţionale turceşti, care se vând la pet, şi scrie pe ele că sunt făcute din iaurt şi apă sărată.
Ori te pricepi la ceea ce se întâmplă în jur, ori îi rogi pe vânzătorii chinuiţi de planurile ratate de vacanţă să se uite urât la tine, să-ţi zică vreo două, ba chiar să-ţi bată obrazul, tot eşti neam de traistă şi pe lângă faptul că nu te pricepi, nici nu recunoşti acuarelele, las’ că mai vorbim noi, ete na, parcă ne omorâm cu vorbitul.
În final, cum naiba să nu ajungi să-ţi descarci „poze frumoase” de pe net?
