Apărută în vremuri străvechi, celebrarea Moșilor era, de fapt, o ceremonie de aducere-aminte a înaintașilor, de reunire a celor vii cu cei duși, un semn de respect pentru strămoși. Pentru ca morții să aibă tot necesarul pe lumea cealaltă, se făceau sacrificii și se aduceau ofrande, în special mâncare și băutură.
Creștinismul a adoptat și adaptat obiceiul și l-a fixat de patru ori pe an, cel de la sfârșitul iernii fiind la începutul Postului Mare al Paștelui.
Potrivit Bisericii, pomenirea se face pentru cei care au plecat pe neașteptate, fără să fie spovediți ori împărtășiți. Evenimentul religios este programat întotdeauna sâmbăta, în ziua în care Iisus se afla cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad, pentru a-i elibera de acolo pe drepții adormiți. Și fiindcă urmează ziua de duminică, ziua în care Iisus a înviat cu trupul.
Data Moșilor de iarnă nu este fixă, ci este stabilită în funcție de data în care pică Paștele.
Odată cu Moșii de iarnă, încep cele șapte săptămâni ale morților, care se încheie cu Săptămâna Mare.
În Sâmbăta Morților se fac parastase pentru cei adormiți, se spun rugăciuni și se dau de pomană alimente. Se duc la biserică colivă, colac, sticlă cu vin, pomelnicul în care se trec numele celor plecați la Domnul și lumânări pentru a fi slujite de preoți. La mormintele rudelor se aprind cel puțin două lumânări, ca să încălzească sufletele morților. Preoții nu slujesc decât pentru cei creștinați; spre exemplu, nu pot fi pomeniți copiii nebotezați.
