Aşa cum am văzut în articolul de săptămâna trecută, Biserica a avut grijă, pe tot parcursul Evului Mediu, să impună o serie de reglementări dintre cele mai dure în ceea ce priveşte viaţa sexuală. Abaterile nu erau permise sub nicio formă, cei găsiţi vinovaţi de aşa-numitele „perversiuni sexuale“ putând risca chiar pedeapsa capitală. Totuşi, în ciuda acestei cenzuri stricte, ne-au rămas încă unele mărturii despre modul în care era percepută sexualitatea în acea vreme, scrie historia.ro.
Unul dintre accesoriile cele mai populare în Evul Mediu era aşa-numitul „codpiece“ (engleza medie „cod“ - scrot), o bucată de material ataşat pentru a supradimensiona organele genitale. Materialul era umplut cu bumbac sau rumeguş şi lipit de pantaloni. Alt simbol al virilităţii consta în moda pantofilor numiţi „poulaine“, acei pantofi lungi, cu vârful îndreptat în sus tocmai pentru a induce ideea penisului erect. Peter Bruegel, pictorul, reprezintă adesea aceste două motive ale masculinităţii, un tablou celebru fiind acela al lui Henric al VIII‑lea.
Biserica numea aceste obiceiuri „moda satanei“. În ceea ce le priveşte pe femei, se pare că Evul Mediu nu era străin de anumite jucării sexuale, cum ar fi dildoul. Mai mult, instrumentul este pomenit în mai multe cărţi de penitenţă, care impun pedepse întinse pe o perioadă de cinci ani. Cuvântul dildo, însă, nu este folosit mai devreme de perioada renascentistă, conform Oxford English Dictionary, dar o explicaţie invocată îi atribuie originea în „dilldough“, o bucată alungită de pâine condimentată cu mărar. Unii scriitori fac aluzii la popularitatea instrumentelor importate din Italia.
Mitul centurii de castitate
Ideea că celibatul este singura cale de glorificare a divinităţii este întruchipată de Fecioara Maria. Virginitatea era un ideal înalt, dar în practică rareori împlinit, şi de ţărani, şi de nobili. Dar era posibilă redobândirea fecioriei, dacă femeia îşi mărturisea păcatele şi îşi petrecea restul vieţii în mănăstire. Femeile care alegeau această cale erau absolvite de aşa-zisul rol în păcatul originar şi se integrau în cultul fecioarei. Ca fapt divers, centura de castitate, atribuită în general Evului Mediu, este o invenţie a secolului al XIX-lea.
Prostituţia, un rău necesar
Dincolo de apologia castităţii, prostituţia prospera, indiferent dacă era sau nu aprobată de Biserică. În oraşele mari, prostituatele îşi practicau meseria în anonimat şi o considerau onestă şi esenţială. Pentru o vreme, Biserica a fost şi ea de acord cu prostituţia, ca metodă de prevenire a adulterului şi homosexualităţii; deci era considerată un rău necesar. Chiar Toma din Aquino, un teolog foarte dogmatic, recunoştea că, dacă aceasta ar fi abolită, voluptăţi neînfrânate ar pune stăpânire pe societate. Cele mai respectabile prostituate lucrau în bordel („stew“). Majoritatea satelor dispuneau de unul. În unele dintre ele, femeile trebuiau să poarte o marcă de identificare, adică un articol de îmbrăcăminte cum ar fi un văl cu o dungă galbenă. Cele care practicau prostituţia în afara bordelului se expuneau atitudinilor mai aspre ale societăţii şi riscau încarcerarea, torturile sau mutilarea.
Contracepţia, o problemă morală minoră
În cursul Evului Mediu, Biserica a fost mai preocupată de plăcerile şi păcatele rezultate din actele sexuale nenaturale decât de problema contracepţiei. Teologii dezaprobau contracepţia şi totuşi nu se preocupau foarte mult de denunţarea sa, comparativ cu alte practici pe care le considerau mult mai grave. Contracepţia o priveau ca pe o problemă morală minoră, nu ca pe un păcat mortal. În afară de coitus interruptus, există anumite referinţe la prezervative. Acestea constau atunci în băşici şi intestine întreţesute şi refolosite de multe ori. Oricum, problema era mai degrabă prevenirea sifilisului decât contracepţia. Versiuni mai târzii ale prezervativului întrebuinţau pânza de in, iar prima uzanţă contraceptivă a prezervativului datează de la jumătatea secolului al XVII-lea, mult după Evul Mediu. Femeile se foloseau uneori de nişte tampoane cu varii ingrediente, menite să acţioneze ca spermicid. Una dintre reţete consta într-un amestec de
curmale, scoarţă de acacia şi miere, în care se înmuia tamponul.
Bărbaţii impotenţi erau duşi în faţa „investigatorilor privaţi“
Dacă se întâmpla ca bărbatul să fie impotent, Biserica îl aducea în faţa unor investigatori privaţi, care erau de fapt femei bătrâne, care analizau starea generală de sănătate a bărbatului şi îndeosebi organele genitale. Dacă se constata o deformare a penisului sau vreun alt motiv al imposibilităţii consumării căsătoriei, se permitea separarea cuplului. Mulţi medici europeni sunt tributari învăţăturii islamice, prima care prescrie medicaţie pentru tratarea disfuncţiilor erectile, combinând tratamentul cu medicamente, de cele mai multe ori cu administrare orală.
