Constantin cel Mare a avut onoarea să fie urmașul unui tată Caesar al Imperiului Roman și al unei mame inventive și longevive, care a devenit mama Bisericii Creștine de Răsărit. Cei doi au fost cele mai importante personaje istorice ale creștinismului.
Flavius Valerius Constantius, Constantin I, tatăl
Constantin I a fost proclamat împărat pe când era în Britania, pe când înfrângea triburi barbare. A fost contemporan cu împăratul Dioclețian, împotriva căruia și-a croit cale către tronul suprem al Imperiului Roman, devenind Imperator Constantin I. Constantius „Chlorus” (cel palid) a fost, în timpul retragerii Aureliene (părăsirea Daciei) un membru al protectores (militari superiori în slujba împăratului) în estul Imperiului Roman, iar ulterior a ajuns tribun. În 284-285 a fost numit praeses (guvernator de provincie subordonat unui consularis) al Dalmației. A fost prefectul pretorian al împăratului Maximian în 288-293. În 293, a fost promovat la rangul de Caesar.
Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus, Constantin al II-lea cel Mare
Fiul, Constantin al II-lea, pretendent la cununa cu lauri a Imperiului Roman, a fost la fel de victorios: el ocupă Spania, apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Torino, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lângă Roma, în care Maxentius își găsește moartea. Astfel, toate provinciile occidentale ale Imperiului sunt reunite sub autoritatea sa. El a fost împărat al întregului Imperiu Roman între 306 și 337.
Legenda spune că în toamna anului 312, în ajunul luptei cu Maxentius, Constantin a zărit pe cer, în plină zi, o cruce strălucitoare, deasupra soarelui, ce avea inscripția: “in hoc signo vinces” – “prin acest semn vei birui”; iar pe timpul nopții i s-a arătat în vis însuși Iisus Hristos, cu semnul crucii, cerându-i să pună acest semn sfânt pe steagurile soldaților săi, urmând să le fie protector în bătălie. Constantin a procedat întocmai după aceste semne și a câștigat bătălia.
După bătălie, unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creștinismului, Constantin cel Mare, a devenit, dintr-o dată cel mai fervent sprijinitor al noii religii.
Flavia Iulia Helena, mama împăratului Constantin
A fost căsătorită cu generalul roman Constantinius „Chlorus” și a fost mama Împăratului Constantin cel Mare. După victoria fiului Constantin asupra lui Maxentius și a victoriei sub semnul crucii, Elena a trecut „cu trup și suflet” la creștinism, religie netolerată, până atunci, de către romani.
Devenind o creștină fanatică, împărăteasa-mamă a plecat în pelerinaj în Palestina și în provinciile răsăritene. Istoria vremii i-a atribuit găsirea fragmentelor Sfintei Cruci a lui Hristos și aflarea rămășitelor celor trei magi. Se spune că în timp ce era în pelerinaj, a văzut oameni care duceau un mort pe o colină unde erau trei cruci. Aceștia îl apropiau pe mort de fiecare dintre ele. Ajungând la ultima, atunci când mortul a fost atins de cruce, a înviat. Așa a fost descoperită crucea pe care ar fi fost răstignit Hristos. Ei i se atribuie, deci, găsirea dovezilor istorice despre existența reală a lui Iisus și a mitului acestuia.
Conciliul de la Niceea
În 20 mai, anul 325, Constantin cel Mare convoacă primul mare Conciliu Ecumenic creștin, în Niceea, Turcia de azi. Circa 318 mari episcopi au fost convocați la „ședința cu părinții”. Influențele Conciliului asupra creștinismului ulterior au fost covârșitoare. În onoarea acestei adunări bisericești, data de 21 mai – începerea lucrărilor – a fost decisă ca mare sărbătoare creștinească.
Câți români își celebrează onomastica?
Undeva pe la 1.300.000 de conaționali își trag numele (și soarta) din această sărbătoare. „Viața liberă” le dorește onomastică fericită!
