Parcă cerul ar fi îngenuncheat lângă pomi ca să sprijine pe palme crengile, să nu cumva să se rupă de preaplinul rodului. Altfel nu înţeleg de ce mi s-a părut că raiul s-ar fi mutat chiar în livada Dragostinei Brăilescu de la Lieşti. Ca nişte uriaşe mărgele roşii înşirate pe ramuri, merele Dragostinei au o istorie a lor, iar asta le face mai rumene şi mai gustoase.
Potopul
O viaţă întreagă femeia a fost inginer horticol la Staţiunea de cercetări pomicole de la Hanu Conachi. Aici a învăţat să asculte cum cresc pomii şi să descifreze şuşotelile frunzelor, să descopere ungurii viitoarelor roade, ca apoi să descânte creşterea lor.
Şi toate aceste lucruri sunt cumplit de grele, necesită timp, răbdare şi poate câteva calităţi paranormale, de aceea nu pot fi deprinse decât de către cei care au sufletul plin de dragoste şi entuziasm. De către cei care simt bucuriile şi durerile pomilor.
„Am plecat de la Hanu Conachi înainte să ies la pensie. Mă durea sufletul de ceea ce se întâmpla acolo. Nu mai aveai cu ce să lucrezi livada, iar mie nu-mi place să-mi bat joc de pomi. Mă doare sufletul”.
„Am făcut un împrumut la bancă şi am plantat 8 hectare aici, în 2001. În al patrulea an, când livada era la primul rod bun, pe 12 iunie, n-am să uit cât voi trăi, am găsit toţi pomii sub apă. Merele erau la data aceea destul de mari şi pluteau pe apă. M-am sufocat de durere. Munca mea de patru ani de zile în care pusesem tot sufletul şi tot ce aveam, timp şi bani, fusese distrusă într-o singură noapte. Atunci am spus că nu-mi mai trebuie livadă”.
„În primăvară, însă m-am răzgândit. Am sădit ceea ce vedeţi aici azi. Din fosta livadă, din 8 hectare, mi-au rămas doar patru pomi, trei peri şi un singur măr”, ne povesteşte Dragostina, îndrumându-ne printre şirurile nesfârşite de meri, ca să vedem cei patru pomi rămaşi ca nişte monumente ale potopului. Nişte monumente ale speranţei, aşa cum arată acum, cu crengile doldora, doborâte la pământ de atâtea fructe.
„Pupam merele şi mă rugam”
După ce a sădit noua livadă, timp de 3 ani, Siretul a stat cuminte în matca lui. Însă, exact ca şi prima dată, fix în al patrulea an când pomii erau puşi serios pe rod, apele ameninţau să-şi iasă iarăşi din firescul lor curs.
„Au fost zile de coşmar. Veneam, îmi pupam merele, îmi luam rămas bun de la ele, iar seara stăteam pe malul apei şi mă rugam. Am trăit într-o tensiune cumplită. Mă mir că n-am făcut vreun accident vascular, că într-o seară, mi-a plesnit un vas la ochi. Cred că-mi ieşiseră ochii din orbite, tot urmărind apele”, îşi aminteşte cu înfrigurare stăpâna raiului cu meri, iar cuvintele ei ne-au ridicat câte un nod amar în gât.
De data aceasta, Dumnezeu i-a auzit ruga, iar apa a ajuns la pomi, doar din cer, cât să rotunjească roadele şi mai mult.
Sănătate pe creangă
Ca nişte inimi purpurii, bătând cu zecile în fiecare pom, merele spun acum o poveste aromată şi dulce-acrişoară despre sufletul care a picurat la fiecare rădăcină. Dacă anul trecut pomii au dat 60 de tone de fructe, acum au ştiut să întoarcă înmiit dragostea: 150 de tone! Şi abia este primul an când rodul s-a legat serios.
„În 2-3 ani vom ajunge la 800 de tone. Dacă ştii unde să tai, cât să tai, cum să-i ridici pe sârmă şi cum să-i uzi, pomii te răsplătesc. Sunt mere sănătoase. Nu am pus pesticide pentru creştere. Am lăsat peste 3 metri loc între pomi, ca să aibă din ce se hrăni”.
„Dacă pui pesticide, se modifică structura fructului şi a seminţelor lor. Deci şi cel care mănâncă fructul poate suferi aceleaşi modificări. Vreau mere sănătoase. De stropit pentru boli şi dăunători am folosit substanţe cuprice şi în cantităţi mici”, îşi laudă ea marfa, care la cum arată, chiar nu are nevoie de reclamă.
Lumea o ştie, vine şi cumpără, nici nu trebuie să iasă din curte ca să-şi vândă „odoarele”. „Iau oamenii din sat cu lăzile. Vin şi de la Tecuci. Toţi călătorii care trec prin zonă şi ştiu de livadă nu rezistă să nu cumpere. Am şi un preţ bun – 1,5 kilogramul. Cred că voi reuşi anul acesta să-mi achit împrumutul”, spune încrezătoare.
Mărul Florina
Nu rezistăm nici noi să nu gustăm din toate soiurile pe care încercăm să învăţăm să le deosebim: Idared – uriaşe şi rezistente mult timp după culegerea lor (ţin şi până în mai), Ionatanele cu coaja crăpăcioasă, dar cu aroma inconfundabilă, Golden Spoor – dulci şi aurii, cu miez zaharos Generos – o încrucişare între ionatan şi Golden, produsă în România de un coleg cercetător de la altă livadă („Săracul, a murit, dar uite a rămas ceva de pe urma lui!”, îşi condimentează Dragostina lecţia despre agricultură cu o lecţie despre viaţă).
„Veniţi să vă arăt eu un pom pe care să-l fotografiaţi. Mărul Florina”, îl trage de mânecă pe fotoreporter, care nu e la prima vizită la livadă. Un pom ciucure de mere roşii-vişinii, cu coaja brumată, ne taie respiraţia de admiraţie.
„Aşa l-aţi botezat? Florina?”, întrebăm ca nişte neştiutori de oraş, care cumpărăm merele întrebând doar dacă-s de România. „Nu, aşa se cheamă soiul”, vine răspunsul răbdător al interlocutoarei noastre.
Despre dragoste
Pentru Dragostina, livada înseamnă acasă. Pentru că vine aici zilnic, odată cu răsăritul soarelui (uneori chiar mai devreme) şi pleacă după apusul lui.
„Duminica mă duc la biserică şi apoi stau ca pe ghimpi, aştept să vină ziua de luni ca să pot veni iar aici. De aici îmi iau puterea, aici mă bine dispun, aici îmi găsesc liniştea şi rostul”, ne spune femeia, iar noi îi simţim, dincolo de piept, inima mustindu-i de bunătate. Ca un măr zemos.
Ne-a plimbat cu ospitalitate prin toată livada. A vorbit continuu despre pomi, despre livada pe care a plantat-o la Mănăstirea din Tudor Vladimirescu, despre pepiniera ei, de unde pleacă pui de pomi fructiferi în toată ţara.
„Oamenii vin şi-i învăţ cum să planteze, cum să-i taie şi ce trebuie să facă să aibă pomi la fel de frumoşi ca ai mei. Le dau numărul de telefon şi oricând mă pot suna să le spun ce trebuie să facă”, spune Dragostina, care în atâţia ani de când descântă pomii a început să semene cu ei, împărţindu-şi cu generozitate rodul sufletului şi minţii.
Am făcut cunoştinţă cu cei îngenunchiaţi la rădăcina merilor, care culegeau roadele, ca şi cum s-ar fi închinat unei zeităţi nevăzute. N-am văzut culegători mai veseli!
„Suntem în familie. Eu îi ajut pe ei toată vara şi toamna devreme la semănat şi la recoltat, le dau utilaje şi sfaturi, iar ei vin apoi să mă ajute la cules. Pe unii îi cunosc de peste 30 de ani. Trebuie să ai încredere în cei care-ţi adună recolta. Cu merele trebuie umblat ca şi cu ouăle. Dacă le loveşti, nu mai ţin toată iarna”, ne şcoleşte mai departe.
La plecare, ne-a burduşit sacoşele cu mere şi, cu toate insistenţele noastre de a-i plăti marfa, n-a vrut să primească niciun leu: „Nu la câştig mi-e gândul. Vreau să-mi plătesc datoriile şi apoi să încerc să fac ceva şi pentru cei din jur”.
Ceva din bună dispoziţia şi seninătatea raiului Dragostinei ni s-a transmis şi nouă. Am plecat cu gurile până la urechi, bucuroşi ca şi cum ne-am fi vizitat o veche cunoştinţă şi cu invitaţia să ne întoarcem peste vreo două săptămâni, când se deschide sezonul oficial de plantat puieţii de pomi fructiferi. Povestea merelor cu suflet continuă.
