În vremurile de azi, e rândul geneticii şi al imunologiei să ridice mănuşa, să dea răspuns la întrebarea: care e secretul atracţiei misterioase dintre un bărbat şi o femeie? Acceptând provocarea, specialiştii au răspuns scurt şi răspicat: CMH.
De ce o femeie îi poate părea foarte atrăgătoare unui anumit bărbat şi îi poate fi indiferentă altuia? De ce o anume femeie e atrasă irezistibil de un anume bărbat, în vreme ce amica ei se miră de această preferinţăşi se întreabă: „Ce-o fi găsit Cutărica la Cutare, că mie nu mi se pare deloc sexy?” Răspunsul poate implica, de la caz la caz, consideraţii psihologice, explicaţii astrologice, referiri fataliste la soartă etc., dar oamenii de ştiinţă vin din nou şi ne trântesc în faţă acelaşi răspuns scurt, sec şi brutal: CMH! Sub acest acronim se ascunde numele secretului ce explică marele mister al atracţiei dintre sexe (zic oamenii de ştiinţă): complexul major de histocompatibilitate.
CMH - cheia atracţiei?
Complexul major de histocompatibilitate (CMH) este reprezentat de molecule situate pe suprafaţa leucocitelor (globulele albe din sânge), implicate în apărarea imunitară a organismului, la diverse vertebrate, inclusiv la oameni. Aceste molecule joacă un rol important în imunitate - în recunoaşterea celulelor şi substanţelor proprii organismului, diferenţiindu-le de cele străine. CMH este astfel implicat în diverse fenomene care au de-a face cu imunitatea - de pildă, compatibilitatea în caz de transplant ori predispoziţia la boli autoimune. Şi, aşa cum s-a descoperit relativ recent, acelaşi CMH are ceva de spus şi atunci când e vorba despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei.
Mai specific, atracţia - sau lipsa atracţiei - dintre un bărbat şi o femeie se leagă de factorii genetici implicaţi în formarea moleculelor CMH: câteva perechi de gene care codifică sinteza acestor molecule sunt considerate importante în chestiunea alegerii partenerului - aşa-numita selecţie sexuală.
Aceste gene prezintă o variabilitate neobişnuit de mare - adică au multe versiuni, un fel de „variaţiuni pe aceeaşi temă”, ce diferă unele de altele doar prin mici amănunte. Aceste gene înrudite între ele, uşor diferite ca structură, cu aceeaşi funcţie în organism, aflate întotdeauna în acelaşi loc pe acelaşi cromozom, formează, dacă vreţi, o familie de gene şi poartă numele de alele.
Acum, multe depind, se pare, de setul de alele CMH pe care le are fiecare individ. Încă din anii 1970, s-a demonstrat că, la şoareci, masculii tind să prefere femelele care au alele CMH cât mai diferite de ale lor.
Mai multe studii au arătat că la diverse specii de peşti, reptile, păsări şi mamifere există această tendinţă: un individ cu un anume set de alele va prefera drept parteneri de împerechere indivizi de sex opus cu care NU seamănă în privinţa alelelor CMH.
Combinaţia dintre doi indivizi (de sexe diferite) cu gene CMH neasemănătoare are mari şanse să ducă la naşterea unor urmaşi mai sănătoşi, ceea ce explică faptul că indivizii aleg, din instinct, parteneri cu gene CMH diferite: evoluţia i-a învăţat să aleagă astfel.
La mamifere, selecţia sexuală bazată pe deosebirile între genele CMH ale celor doi parteneri implică simţul olfactiv, unul dintre cele mai primitive simţuri (în sensul de vechi, apărute demult în seria evoluţiei) şi, în acelaşi timp, foarte sofisticat (perfecţionat tot în cursul evoluţiei). Deşi omul nu se compară, ca acuitate olfactivă, cu rozătoarele, felinele ori câinii, simţul mirosului joacă şi la specia umană un rol extrem de însemnat. Deşi suntem ceea ce s-ar putea numi o specie vizuală (trei sferturi din informaţie o primim pe calea văzului, prin ochi), atunci când e vorba despre reproducere - despre ceva atât de străvechi, de profund şi de trainic înrădăcinat în fiinţa noastră biologică - ne folosim, iată, în bună măsură, de simţul olfactiv, şi încă într-un mod de care nici nu ne dăm seama pe deplin.
Testul tricourilor transpirate
Primul şi cel mai faimos experiment care a legat mirosul de atractivitatea sexuală şi de genele CMH a fost realizat în 1994 de cercetătorul elveţian Claus Wedekind, cu participarea a 49 de femei şi 44 de bărbaţi.
Fiecare bărbat a purtat timp de două nopţi consecutiv acelaşi tricou. Pentru a obţine rezultate cât mai precise, participanţii au fost rugaţi să nu fumeze, să nu consume alcool şi mâncăruri condimentate, să nu folosească produse cosmetice şi să se abţină de la sex - în ideea de a reduce complexitatea mirosurilor corpului masculin, obţinând, pe cât posibil, mirosul obişnuit al corpului, nealterat de diverse influenţe.
După două zile, au intrat în scenă subiecţii de sex feminin. Femeile au fost rugate să miroasă tricourile respective şi să dea note bărbaţilor care le purtaseră (şi care nu erau prezenţi, astfel încât femeile nu ştiau cui aparţinuse tricoul). Li s-a cerut să spună dacă mirosul era plăcut sau neplăcut (şi cât de…) şi cât de sexy îl considerau pe bărbatul corespunzător, judecând numai după miros.
Mai trebuie spus că tuturor participanţilor li se făcuseră analize genetice pentru identificarea alelelor CMH ale fiecăruia.
Rezultatele testului de miros au fost cât se poate de interesante. Femeile, în general, au manifestat o preferinţă marcată pentru mirosul bărbaţilor cu gene CMH diferite de ale lor; aceşti bărbaţi au fost consideraţi cei mai atrăgători din punct de vedere erotic (şi olfactiv). Totuşi, femeile care luau anticoncepţionale orale au preferat bărbaţii cu genotip CMH asemănător cu al lor, sugerând că aceste pilule hormonale interferează cu mecanismul natural al selecţiei sexuale pe criterii olfactive.
Selecţia sexuală şi genetica
Există şi alte cercetări care arată că, cel puţin în parte, diferenţele dintre genotipurile CMH ale partenerilor joacă un rol în legătura dintre ei. Un studiu realizat în rândul unei comunităţi hutterite (o ramură a mişcării anabaptiste, avându-şi originea în Germania, dar ai cărei membri trăiesc azi în America de Nord) a arătat, de asemenea, că în cadrul cuplurilor diferenţele de genotip CMH între parteneri erau mai mari decât media diferenţelor la nivelul întregii comunităţi, indicând că a existat o selecţie (chiar dacă inconştientă) a partenerilor, pe baza atracţiei reciproce. De asemenea, la cuplurile în care seturile de alele CMH erau mai asemănătoare, intervalele dintre naşterile copiilor erau mai mari; aceasta ar sugera existenţa unor probleme de fertilitate sau avorturi spontane în primele săptămâni de sarcină, adică o viabilitate mai scăzută a embrionilor.
În concluzie, datele adunate până în prezent indică faptul că, la specia umană, există un mecanism de selecţie sexuală bazat pe olfacţie şi controlat de genele complexului major de histocompatibilitate.
Complicatul joc al selecţiei sexuale ar putea fi rezumat astfel: o femeie este mai atrasă de bărbaţii care au seturi de alele CMH neasemănătoare cu ale ei; ea află acest lucru după mirosul lor corporal, care i se pare agreabil. În schimb, un bărbat cu aceleaşi gene CMH ca ea nu-i produce nicio tulburare erotică şi nici nu i se pare plăcut mirositor.
(articol realizat din surse online)
