Tiberiu Almosnino, prim-balerin și maestru de balet la Opera Națională București, s-a născut pe 2 decembrie 1962, la București.
A fost crescut într-un mediu cultural aparte, sub influența a două figuri marcante ale literaturii române: mama - poeta și traducătoarea Eleonora Almosnino, cunoscută sub pseudonimul Nora Iuga, tatăl - poetul și eseistul George Almosnino, ambii membri ai Uniunii Scriitorilor din România.
A urmat Liceul de Coregrafie „George Enescu” din Capitală și a intrat în corpul de balet al Operei Naționale în 1981. A debutat ca solist în 1983 și a devenit maestru de balet în anul 2000. Aceste repere marchează traseul unei cariere construite pe o precizie tehnică și o atenție constantă pentru expresivitate scenică.
Format într-o perioadă în care disciplina, rigoarea și devotamentul reprezentau coloana vertebrală a meseriei, Almosnino avea să devină, încă din tinerețe, unul dintre interpreții cei mai atenți la construcția rolului și la expresivitatea mișcării.
Cariera sa de solist l-a purtat prin repertoriul clasic, unde s-a remarcat prin stilul curat, tehnica precisă și o prezență scenică echilibrată, lipsită de ostentație, dar plină de forță interioară. A dansat în titluri fundamentale, de la „Lacul lebedelor” și „Spărgătorul de nuci” la „Giselle” sau „Don Quijote”, aducând fiecărui rol o notă personală, bazată pe o sensibilitate discretă și pe o înțelegere profundă a coregrafiei.
După retragerea treptată din prim-planul scenei, a continuat să modeleze lumea baletului din postura de maestru. În această calitate, a devenit un reper al rigorii profesionale și al eleganței pedagogice, știind să transmită nu doar tehnică, ci și un anume respect pentru scenă, pentru partener și pentru tradiția artei dansului. Mulți dintre balerinii tineri de astăzi vorbesc despre el ca despre un mentor exigent, dar mereu echilibrat, capabil să descifreze nevoile fiecărui dansator și să îl conducă spre un nivel artistic mai înalt.
Tiberiu Almosnino este un artist care a crescut odată cu Opera Națională din București și care a influențat generații întregi de dansatori, iar contribuția sa la cultura coregrafică românească nu se reduce la rolurile interpretate sau la orele de repetiție. Ea constă în felul în care a reușit să mențină standardele unei profesii în continuă schimbare și să transmită, generație după generație, ideea că baletul rămâne o artă a măsurii, a rafinamentului și a adevărului interior.
