La bârfă, cu panourile

La bârfă, cu panourile

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)
Fii primul care postează comentarii!

Începem să trăim SF! Nu că nu ar fi mişto, dar ţăranul din mine se uimeşte pe zice ce trece cum merge să faci plăţi cu plasticul şi fără nici un ban în buzunar (cine naiba te-ar fi băgat în seamă, înainte de ’89, dacă fâlfâiai un cartonaş lucios prin faţa lu’ tanti care vindea carne, la alimentara?!), cum numeri invers împreună cu semaforul, cum te loghezi la net-ul wireless din crâşmele de fiţe sălbatice, cum tragem filme ca ultimii piraţi nenorociţi, cum bem cafea de la automat de parcă ne-ar fi născut părinţii cu prefabricatele la nas, cum aflăm programul magazinelor dacă „dăm o căutare” & so on…

La geam, cu farfuria în braţe

Printre toate aceste uimiri, rămânem şi cu câteva lucruri clasice: ne spălăm pe mâini ca acum 20 de ani, mâncăm ciorba tot cu lingura şi ne curge nasul la fel cum îi curgea şi omului preistoric. În acest sens, omul puturos şi care a uitat cum se construieşte o mâncare sănătoasă îşi ia picioarele la spinare, se urcă în maşină (ce, credeaţi că omul puturos merge pe jos?) şi îi dă bice la restaurantul gălăţean de unde şoferii cumpără mâncarea de la geam (ghici ciupercă), să mănânce câţi hamburgeri vrea el. Asta când îi este o foame combinată cu poftă de E-uri de bună calitate, vezi bine…

„Vorbiţi cu panoul”

„Mai faceţi o tură”, chicoteşte la mine tanti care de obicei îmi ia comanda, de la fereastră. Este seară, plouă şi mă gândesc că poate nu aud bine – am obiceiul să încurc sunetele, în special pe fond de foame. „Poftiţi?”, zic politicoasă şi afişând o mimă stupid-curioasă. Fata îmi desenează un cerc cu braţul şi vorbeşte rar, ca la handicapaţi: „MAI FACEŢI O TURĂ ŞI VORBIŢI CU PANOUL!”. Mă uit, aud şi nu înţeleg. Întorc apoi capul, verific dacă televiziunile locale nu au început să joace feste a la Jugaru - nu văd nicio cameră. „Încă o tură, da?”, rostesc prosteşte. Fata mă asigură că da, încă una.

Scurtă şi la obiect - comunicarea

Mă rotesc încet cu maşina, în timp ce mă gândesc că 1. un şofer bun ar şti să dea cu spatele chiar şi în curbă şi 2. de ce naiba mă rotesc? Doi băieţi cu pelerine de ploaie încep să fâlfâie din braţe: „Aici, aici!”. „Aici, CE?”. „Aici trebuie să ajungeţi. Vorbiţi cu panoul!”. „Vorbeşte tu cu panoul”, îmi vine să-i zic, dar în loc de asta mă holbez neputincioasă. Care panou? De când trebuie să socializăm cu panourile? „Bună seara”, hârâie la mine o drăcie lunguiaţă (cu o voce curios de la fel cu a fetei de la geam). „Bună seara”, replic ca întoarsă cu cheia, timp în care mintea mea procesează mai ceva decât creierul lui Einstein la elaborarea teoriei relativităţii. Panoul rămâne tăcut. „Ăăăă, doi hamburgeri, vă rog!”. Mă hlizesc în neştire, dar panoul rămâne pe poziţii. Îmi ia comanda, face verificarea şi îmi face vânt: „Plătiţi la casă”.

Ca la piaţă, dar total altfel

„Nu puteam să vă fac dumneavoastră comanda?”, o întreb naiv pe tânăra care îmi ia banii. Preocupată, fata clatină din casca cu microfon: „Nu, că aşa trebuie să ne obişnuim clienţii”. Aha, mda, înţeleg. Să mai zic că la trei zile distanţă de discuţia cu panoul de la restaurant, mă împrietenisem cât ai zice peşte cu panoul unei bănci? Ba mai mult, panoul II era chiar mai amabil - după ce a discutat cu mine, mi-a dat şi bon de ordine. Vreau să zic că măcar avem o soluţie, dacă simţim că suntem trişti, nu avem cu cine schimba două vorbe şi comunicarea nu mai este ce a fost! Mergi, râzi la panou, mai faci o tură şi poţi să bei cafeaua cu el, dacă nu vine nimeni să-ţi bage minţile în cap…

Citit 1113 ori Ultima modificare Luni, 30 Noiembrie -0001 02:00

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.