S-a lăsat încet cortina peste sezonul de vânătoare. Mistreţii, de pildă, au scăpat de hăituiala de peste iarnă încă de la jumătatea lui făurar. La ultimele răfuieli, ei au triumfat, păcălindu-i bine-bine pe oamenii cu puşcă.
În weekendurile de sfârşit de sezon, codrul de la Băneasa, Rădeşti sau Miloş a fost însă pentru vânători, mirifică destinaţie primăvăratică: colţ de iarbă crudă, soare molatic rostogolit printre crengi de mesteacăn sau stejar, covor de brânduşe iţite obraznic în verdele decor. Prin hăţişuri, misterioase întunecimi protectoare pentru temutele vieţuitoare cu colţi şi coamă zburlită la orice semnal venit dinspre oamenii cu puşcă.
Scroafa conducătoare
La o bătaie, încă de la primele hăulituri de gonaci, scroafa experimentată şi-a strâns ciurda-mprejuru-i şi, cu urechile ciulite şi râtu-n vânt, a aflat pe unde-i chip să scape şi de linia de vânători. A mai ascultat o dată fremătând cu muşchii încordaţi după care a plecat în trap mărunt, pe muţeşte, exact pe acolo pe unde simţurile-i spuneau că e bine. Au scăpat şi data aceasta.
De partea cealaltă a baricadei, oamenii în verde şi cu puşcă încremeniseră într-o înfiorată aşteptare. În faţă, dinspre gonaci, încep să foiască pedestru cocoşii de fazan agitaţi la culme.
Se apropie la doi paşi, dau cu ochii de siluetele verzi şi saltă apoi în zgomotos răpăit de aripi. Nu mişcă nimeni, doar ochii vânătorului petrec măiastra pasăre printre coroanele copacilor. Va veni, oare şi mistreţul, în bătaia ochiului şi a puştii?
Aşteptarea începe să devină aproape dureroasă. Încremeniţi cu arma la oblânc, pe coasta pădurii, vânătorii încep să simtă furnicăturile cârceilor. Tresar. O vulpe, nălucă roşie, se scurge când în pas furişat, când în salturi disperate prin desişuri.
Vulpile
Din câteva arme (de-ale lui Costel, Grigore sau Marius) au fost sloboziţi plumbii de care, cel puţin de data aceasta, cumetrele n-au scăpat.
Apoi, iar, linişte. Deodată se aude chefnind căţeluşa Blaky o femelă jagdt-terrier de toată isprava instruită cu har de Meluţă Drăgan.
A dat de urma ciurdei de colţaţi şi-i hăituieşte atât cât poate ea cu puterile şi dimensiunile ei mici, dar cu o voinţă şi o răutate de neînchipuit. Glasul ei strident se rostogoleşte pe coastă, pe vale, se îndepărtează de vânători, hăuliturile gonacilor îs tot mai aproape, dar degeaba. Scroafa conducătoare şi-a salvat ciurda.
Jertfa
Rămâne pentru la anu’, se-ncurajează slujitorii Dianei, să se-nmulţească sănătoşi. Ba nu, din om în om vine veste de izbândă: un colţat solitar s-a lăsat păcălit de soarele moleşitor şi, purtat de cine ştie ce vise de rut cu o consoartă mai tânără, a ajuns în bătaia puştii, fiind apoi jertfa speciei pentru sfârşitul de sezon.
Boris, bracul sârmos alb, aşa cum nu prea-s mulţi în linia de sânge a rasei germane, şi-a mânjit tot botul cu sângele cald al jivinei. Şi el, câinele de vânătoare al lui Nicolae şi tovarăş de urme prin hăţişurile pădurii cu căţeluşa Blaky, se bucură nespus de pradă.
Vânătorii, la rându-le, atât au aşteptat. La o gustare pe iarba crudă presărată cu brânduşe, la un păhărel cu vin, s-a dat slobozenie la alte şi alte poveşti vânătoreşti adevărate. Asta ca să ţină de urât până hăt prin august la deschiderea unui nou sezon de vânătoare.
