Moto: "Durerea nu are rădăcini şi nici aripi,
dar te-ntâlneşti cu ea când nu te aştepţi"
(Vasile Sevastre Ghican)
Vioara cântă singură când tace
violonistul... iată-l cum aduce
departe(le) încoace, mai încoace,
cu ochii duşi, amirosind a cruce...
aproape, mai aproape, până-nchide
pleoapele şi porţile... şi până
când ultima secundă-l mai îngână
din marile celeste carotide,
din marile aorte siderale,
prin care vlaga lui şi a vioarei
a curs şi a hrănit al, a, ai, ale...
mi, re, la, sol... şi cheie fiecare-i?!
Vioara cântă singură când moare
violonistul... iată, se aude
cum tremură albastrul din cicoare,
cum cad culori din curcubee crude
şi lunecă spre marile canale
şi lungi ale plecării tocmai unde
stăpânul tainei drege balamale
şi potcoveşte primele secunde...
să se deschidă iarăşi poarta ceea
şi să pornească timpul, să reziste
la mers până acum, să ceară cheia
sol, la, re, mi... vioarei celei triste!
